Sub lumina anotimpului sufletesc

Oana Anca Preda, jud. Argeș

Sub lumina anotimpului sufletesc –

itinerar critic în universul poeziei verejeniene

         Anotimpul poate constitui, de cele mai multe ori, dimensiune imanentă a eului liric; el se circumscrie nu doar mimesisului, devenind în poezia pe cât de candidă, pe atât de profundă şi gravă a poetei Renata Verejanu pretext liric sau aducere aminte a unui chip scăldat în lumină, laitmotivul unei lumi poetice divine sau conduită poetică exemplară? – ne vom întreba. Există, desigur răspunsul ce s-ar putea concretiza într-un metatext niciodată epuizat de vreun condei al gândurilor, metamorfozându-se oricând într-un labirint al impresiilor lirice, în care lectorul este invitat cu largheţe metaforică să pătrundă, fără a constata că s-ar putea rătăci vreodată. Captivat de ceea ce ar descoperi de fiecare dată în tainiţele ascunse, dar în acelaşi timp luminoase ale poeziei verejeniene, el are posibilitatea să cunoască deopotrivă şi plânsul luminos al cerului, dar şi profunzimea ochiului poetic, înveşmântându-şi sufletul cu mantia schimbătoare a fiecărui anotimp sufletesc. Desprinsă din povestea copilăriei şi atotprezente în creaţia poetei, seninătatea, ce încă se scurge prin ochii translucizi ai cerului, devine irepetabilă şi unică – Aşa senină ploaie am văzut o singură dată – mărturiseşte vocea lirică. Versul exemplificat ar putea implica totodată şi sentimentul permanenţei, al dorinţei de a se desfăta la nesfârşit sub razele serenităţii cosmice şi al beatitudinii, exprimate în mod subtil de poetă, în sensul că plânsul înaltei zări înlăcrimate îi reactivează uneori şi zone ale conştiinţei filiale. Suferinţa, transformată în sensibilitate maternă şi proiectată la nivel cosmic, poate fi explicată prin opţiunea poetei de a restabili asocierea dintre o stare lăuntrică necesară şi un fenomen ceresc repetabil de astă dată, numai în anumite condiţii – Şi plânge uneori fără să îşi dea seama. De ce este nevoie de o asemenea ploaie? De ce uneori mama, acesată matrice a universului din care se naşte fiinţa, nu îşi dă seama câteodată de imprevizibilul plâns ce o cuprinde la un moment dat? Desigur că niciun exeget, oricât de generos cu explicaţiile de ordin critic, nu poate oferi certitudini, cel puţin îşi poate direcţiona cititorul cu sugestii adeseori subiective şi interpretabile spre descifrarea unor posibile intenţii poetice. Uneori, este nevoie de plânsul imperceptibil al mamei, fără ca ea să îşi dea seama de o realitate tristă. În fond, efectul este benefic şi, asemenea ochilor ei divini, vorbele, desprinse din scânteietoarele lumini cereşti, sunt făcute să alunge un rău, să aline o suferinţă, să rodească, să determine germinaţia universală –

Ce anotimp domneşte în vorba omenească,/

Şi cum se simte spicul în ochii-aprinşi rodit?/

Nereţinându-şi jalea/

Fulgerul e trimis să lovească/

Cerul sufletesc de nori răutăcioşi acoperit.

        Plânsul, acest vuiet neîncetat, devine inconştient lamentaţia nu mai poate fi stăpânită, prelungindu-şi tristeţea ca pe un bocet de mamă, o exteriorizare a unei stări care, pe măsură ce se repetă, devine tot mai firească. Lumina sufletului matern este făcută să dezvăluie bogăţii şi roade ale pământului, ce cresc sub ochii cerului (de fapt, ochii mamei), fiind hrănite de lacrimile aceloraşi ochi divini, catarsici şi născute dintr-o nesfârşită candoare feminină – Şi cum se simte grâul în ochii aprinşi rodit? Sintagme împodobite uneori cu artificii de limbaj neaşteptate, un imaginar poetic impregnat de nuanţe cromatice şi senzoriale, dar şi acustice, o viziune poetică tragică în aparenţă, în fond, creând un sentiment dătător de speranţă şi protecţie, o tematică desprinsă din candelabrele tăinuite ale sufletului, menite parcă să facă lumină în jur, o expresivitate ce ţine mai mult de fantezia poetei decât de conotaţia cuvintelor (deşi nici această calitate a stilului nu poate fi exclusă) – este impresia creată de versurile din incipitul discursului liric verejenian. Structura poetică – … dar uite că nu trece, desprinsă din penultimul vers al celui de-al doilea segment textual, nu dezvăluie un anume sentiment de regret, ci pare mai mult încărcat de semnificaţii ostentative, precum ar fi întărirea unei convingeri, obiectivizarea unei constatări subiective. Deşi impalpabil, şi totuşi de ordin material, fenomenul ploii ce leagă transcendentul de contingent, imanentul de lumea exterioară, sacrul de profan, devine invincibil în faţa oricărei forţe care l-ar putea destabiliza.
         Dar iată cum celestul se contopeşte cu teluricul (ploaia se transformă în pâraie), plânsul mamei devenind osmoza dintre durerea omenească şi tumultul naturii, dintre percepţia acustică şi cea sufletească (graiul/dorul). Ecoul universal al ploii adânceşte şi mai mult durerile interioare, punând eul poetic în situaţii dramatice…, el rosteşte versuri ce trezesc nostalgii şi revelaţii – un dor pe care îl percepe ca fiind lipsit de căldura primară – Că în dureri adânci pâraiele-şi revarsă,/Şi îmi răneşte graiul, dorului cel rece… Cerurile constituie, de fapt, în viziunea poetei Renata Verejanu ochii mamei, o mamă cu rol de Dumnezee, omniprezentă şi omniscientă, iar lacrimile ei sunt, de fapt, ploile ce se scrurg prin sita deasă a cerului. Inocenţa poate deveni, la un moment dat, naivitatea copilului care, dorind să-şi hrănească visele şi să-şi aline dorul cu amintirea din plânsul mamei, are impresia că îl poate păstra pentru sine, adunându-l într-o simplă plasă… Aşa cum infinitul cerului se poate diminua, limitându-şi conturul, din perspectiva poeziei verejeniene, tot aşa ochii blânzi şi plini de căldură ai mamei îşi pot găsi expresia în sufletul tot atât de sensibil şi luminos al copilei – Şi eu, copil naiv, o tot adun în plasă,/Aşa cum ochii mamei îi tot adun în mine. Doar frumuseţea, ce se reflectă în acei ochi cereşti, va putea penetra lăuntrul poetei – oglindă a unei zeităţi, veşnic prezente în plan spiritual… Poeta constată, în final, un adevăr în aparenţă implacabil, în fond benefic pentru sine – în loc să îşi aline copilul, mama îl redă unei vieţi menite să contribuie la maturizarea lui – Dar ochii părinteşti în loc să mă aline,/Mă izgonesc în ploi, să fiu mai sănătoasă.
             Simetria discursului poetic este asigurată la nivelul structurii de profunzime (a semnificatului) prin intermediul mesajului contextual transmis de cel de-al doilea vers al primei strofe şi prin ultimul stih al poeziei – Ascunsă de copii, plângea în sine mama//Dar ochii… mă izgonesc în ploi, să fiu mai sănătoasă, de unde transcede ideea de protecţie maternă. Păstrând din accentele duioase ale portului basarabean Grigore Vieru, din luminozitatea poeziei feministe clasice, adoptând teme profund persoanale, abordându-le cu seninătate, cu veritabil şi autentic talent scriitoricesc, versurile Renatei Verejanu uimesc şi lămuresc, înseninează şi tulbură, înalţă spiritul şi îl coboară apoi în dorul de mamă, pentru ca lectorul să îşi dea seama, în final, de faptul că reala complexitate a conştiinţei poetice se ascunde numai în versuri de o asemenea factură, versuri clasice la nivel metric, însă moderne în ceea ce priveşte procedeele artistice, versuri ce dovedesc o înaltă ţinută şi maturitate artistică. Este nevoie de o atentă aplecare asupra structurii poetice verejeniene pentru a ne cufunda în aceeaşi stare contemplativă care ne cuprinde în orice moment unic al existenţei ori de câte ori ne reîntâlnim cu o asfel de temă universală, specifică tonalităţii clasice.
              Ne vom întreba, nu însă cu accentul retoric obişnuit, vom mai putea asista vreodată la un asemenea spectacol liric, de o asemenea avengură imagistică, ne vom mai putea întrepătrunde de-aici înainte cu spiritul cald şi luminos al unei poete profunde şi originale, sensibile şi unice prin viziunea sa poetică? Creându-se pe sine, prin îmbinarea versului clasic cu cel modern, liber de orice constrângeri prozodice, în cadrul unor texte cu structură închisă, rotundă sau, în contextul mai larg al deschiderii către o zonă de creaţie liberă, ceea ce implică o abordare tematică şi mai generoasă, poeta Renata Verejanu se desprinde net de categoria poeţilor al căror lirism poate fi încă de la prima vedere codificat. Înţelesurile adânci ale poeziei sale coboară în tainiţe ale gândului contemplativ ori se înalţă la nivelul spiritului îndrăzneţ, creator de orizonturi lirice totalizatoare, autocultivându-şi încrederea în scrisul deloc prozaic, demn de a fi reţinut. Ea îşi câştigă locul binemeritat printre poeţii contemporani valoroşi, desprinzându-se de fiecare în parte prin ineditul abordării poetice, apropiindu-se de unii prin veleităţi comune ale unui orizont de creaţie profund şi inovator, dar niciodată confundându-se cu vreunul dintre ei. Asociat cu plânsul mamei, născut din lacrimile cerului, cântecul ploii ca şi albul zăpezii imaculate, crează o atmosferă propice lirismului, ce trimite cu gândul la fecunditate şi inocenţă – teme respirând seninătate, în deplin acord cu inflexiunile de o linişte gravă ale versului verejenian.

ANOTIMP SUFLETESC

În memoria mamei Ana

Aşa senină ploaie am văzut o singură dată:
Ascunsă de copii, plângea în sine mama…
Şi zarea înalt aprinsă de-atunci e înlăcrimată,
Şi plânge uneori fără să-şi dea seama:
Ce anotimp domneşte în vorba omenească,
Şi cum se simte spicul în ochi-aprinşi rodit?
Nereţinându-şi jalea,
Fulgerul trimis e să lovească
Cerul sufletesc de nori răutăcioşi acoperit.

Aşa senină ploaie, dar uite că nu trece,
Ci în dureri adânci pâraiele-şi revarsă,
Şi îmi răneşte graiul, dansul ei cel rece –
Şi eu, copil naiv, o tot adun în plasă,
Aşa cum ochii mamei îi tot adun în mine
Cu tot ce au văzut în viaţa lor frumoasă –

Dar ochii părinteşti, în loc să mă aline,
Mă izgonesc în ploi, să fiu mai sănătoasă.

P.S. Un poem scris în 1980 și
editat în volumul „Ofrandă omeniei”
în secolul trecut,
analizat azi...
E curios cum fiecare poate pătrunde un poem,
până la care adâncime,
și care sunt mesajele pe care le descoperă...