Oana Anca Preda, jud. Argeș
Sub lumina anotimpului sufletesc –
itinerar critic în universul poeziei
verejeniene
Anotimpul poate constitui, de cele mai
multe ori, dimensiune imanentă a eului liric; el se circumscrie nu doar
mimesisului, devenind în poezia pe cât de candidă, pe atât de profundă şi gravă
a poetei Renata Verejanu pretext liric sau aducere aminte a unui chip scăldat
în lumină, laitmotivul unei lumi poetice divine sau conduită poetică exemplară?
– ne vom întreba. Există, desigur răspunsul ce s-ar putea concretiza într-un
metatext niciodată epuizat de vreun condei al gândurilor, metamorfozându-se
oricând într-un labirint al impresiilor lirice, în care lectorul este invitat
cu largheţe metaforică să pătrundă, fără a constata că s-ar putea rătăci
vreodată. Captivat de ceea ce ar descoperi de fiecare dată în tainiţele
ascunse, dar în acelaşi timp luminoase ale poeziei verejeniene, el are
posibilitatea să cunoască deopotrivă şi plânsul luminos al cerului, dar şi
profunzimea ochiului poetic, înveşmântându-şi sufletul cu mantia schimbătoare a
fiecărui
anotimp sufletesc. Desprinsă
din povestea copilăriei şi atotprezente în creaţia poetei, seninătatea, ce încă
se scurge prin ochii translucizi ai cerului, devine irepetabilă şi unică –
Aşa senină ploaie am văzut o singură dată – mărturiseşte
vocea lirică. Versul exemplificat ar putea implica totodată şi sentimentul
permanenţei, al dorinţei de a se desfăta la nesfârşit sub razele serenităţii
cosmice şi al beatitudinii, exprimate în mod subtil de poetă, în sensul că
plânsul
înaltei zări înlăcrimate îi
reactivează uneori şi zone ale conştiinţei filiale. Suferinţa, transformată în
sensibilitate maternă şi proiectată la nivel cosmic, poate fi explicată prin
opţiunea poetei de a restabili asocierea dintre o stare lăuntrică necesară şi
un fenomen ceresc repetabil de astă dată, numai în anumite condiţii –
Şi plânge uneori fără să îşi dea seama. De
ce este nevoie de o asemenea ploaie? De ce uneori mama, acesată matrice a
universului din care se naşte fiinţa, nu îşi dă seama câteodată de
imprevizibilul plâns ce o cuprinde la un moment dat? Desigur că niciun exeget,
oricât de generos cu explicaţiile de ordin critic, nu poate oferi certitudini,
cel puţin îşi poate direcţiona cititorul cu sugestii adeseori subiective şi
interpretabile spre descifrarea unor posibile intenţii poetice. Uneori, este
nevoie de plânsul imperceptibil al mamei, fără ca ea să îşi dea seama de o
realitate tristă. În fond, efectul este benefic şi, asemenea ochilor ei divini,
vorbele, desprinse din scânteietoarele lumini cereşti, sunt făcute să alunge un
rău, să aline o suferinţă, să rodească, să determine germinaţia universală –
Ce anotimp domneşte în vorba omenească,/
Şi cum se simte spicul în ochii-aprinşi rodit?/
Nereţinându-şi jalea/
Fulgerul e trimis să lovească/
Cerul sufletesc de nori răutăcioşi acoperit.