Poezii

 

Caut o ţară

 

Caut o ţară a copiilor talentaţi...

Intru în societatea amorfă până la brâu

Înspăimântată când o zi întârziată

Se frânge între un nume nou şi

propriul fiu…

Las uşa deschisă şi plec din mine deseori

De bunăvoie în inimă să intre

Nenumăratele sărbători

Pe care le-am născut doar eu cu mintea

mea. Să mi le-ntorc din nou

În sufletul cât luna şi fraged cât un ou.

 

Stol de păsări – un şir de bucurii

Le dau zborul zilnic şi nu le număr...

Să nu mă prindă o vârstă anume

Cu zorii înfloriţi pe un singur umăr.

 

Caut o ţară, şi copii talentaţi

Să prindă de aripi câte o bucurie

Să am motiv aici să mă reţin

O toamnă, o viaţă, o mie...

 

Caut o ţară cu copii cuminţi -

Să am umerii amândoi înfloriţi.

 …  

Anotimp sufletesc 

în memoria mamei Ana 

Așa senină ploaie am văzut o singură dată:

Ascunsă de copii, plângea în sine mama...

Și zarea înalt aprinsă de-atunci e înlăcrimată,

Și plânge uneori fără să-și deie seama:

Ce anotimp domnește în vorba omenească,

Și cum se simte spicul în ochi-aprinși rodit?

Nereținându-și jalea,

fulgerul trimis e să lovească

Cerul sufletesc de nori răutăcioși acoperit.

 

Așa senină ploaie… dar uite că nu trece,

Ci în dureri adânci pâraiele-și revarsă,

Și îmi rănește graiul dansul ei cel rece –

Și eu, copil naiv, o tot adun în plasă,

Așa cum ochii mamei îi tot adun în mine

Cu tot ce au văzut în viața lor frumoasă, -

Dar ochii părintești, în loc să mă aline,

Mă izgonesc în ploi, să fiu mai sănătoasă.

 

Prin sărutul nostru

Prin sărutul nostru se revarsă râul, se coace grâul...

şi lumea aceasta

A veacului în care trăim

cu visul ei, cu libertatea, cu prezentul...

trece prin sărutul nostru...

Pe-alături, încetul

timid şi cuminte ca un câine de casă

Prin sărutul nostru tumultul nu lasă

Străinii să vină, să intre, să ceară, să deie...

Şi nu e tumult - o clipă maree..

Un ochi de femeie atât de fierbinte,

că nici umbră nu poartă...

Prin sărutul nostru viforul se-arată

Cu strigăt, cu ceartă,

dorind să ne despartă...

Poate nu e vifor... poate un tânăr, o fată...

Dar clipa ne salvează,

Când prin sărutul nostru

o mamă alăptează

copilul... Şi dau în floare cireşii,

şi dă în floare crinul...

Cascadele, în strigătul lor,

sărutului se-nchin...

Şi nu e sărut - e cerul senin...

  

Niciunde

Şi mai zic,

că sunt mândră în sufletul tânăr…

Altă bogăţie unde să fie?

Cine-mi răspunde?

Niciunde…

Iertarea se ţine de mine din copilărie

Şi cerul iubirii în furtuni mă ascunde...

Și plouă prin mine:

Niciunde… Niciunde...

Sufletul tânăr ştie s-alinte, în siguranţă

Şi gânduri frumoase, senine, fecunde...

Îmi împrospătează sângele cu puţină speranţă…

În inima mamei e cald ca niciunde…

Şi ce mândră am fost în sufletul tânăr,

În prima mea dimineață...

Unul, Soarele, ştie tăcut a pătrude

Adâncul plin cu iubire şi viaţă…

Cine-mi răspune?…

Niciunde..

Niciunde,

Rog-u-te, de dragostea-mi nu te ascunde

Nor sihastru, politizat

De câte ori te-am iubit -

Atâtea secole te-am botezat

Sub privirile celor ce nu li-i dat a iubi.

După ce îţi trăieşti pe deplin adevărul

Nu ai unde ascunde mirarea

Ce pârjoleşte zarea sufletului tău

Din care frumos mă inspir...

Cine mă aude?

Răspunde!

Bat clopotele destinului meu:

Niciunde...

 

Vânzătorul vârstelor

  

El vinde un zvon, cum că nu mai plouă

Adâncul nzii în care ne schimonosim.

Vinde anotimpuri, vre-o două

Neterminate, ca ziua în care murim.

 

El ştie ce caută, în preţ e priceput.

Un colind uitat păstrează la îndemână,

Şi vinde c-o privire – un zâmbet cărunt

Fost tânăr un an ori o săptămână.

 

A vândut zile sărbători, a vândut multe…

Cine ştie câte nopţi mai are sub tejghea…

Erup, nemişcătoare, orele trecute

În văpăi vândute, ce nu pot striga.

 

În trenul meu erai şi tu

Eu vin de la Zilele Nichita Stănescu... -

Vei citi în satisfacția care mă predomină...

Mă scuzi, cine ar putea să-mi spună,

De cât timp te afli lângă mine

Stăpânul ochilor triști și frumoși?

Prin câte gări am trecut împreună

În noaptea de vis,

 nedumerită și ea...

Vorbește, stăpânul gurii pline cu șoapte

Din preajma mea...

Da, eu vin de la Zilele Nichita Stănescu.

Din câte știu, eram singură în compartiment.

Undeva am mai văzut acești ochi albaștri

Ce-mi pătrund atât de tainic în piept...

Posibil, m-am dezbrăcat să dorm liniștită,

Citind din creația unui mare poet...

 

Cu martie încerc să mă-apropii

Cu martie din ochii tăi am să plec...

 

Logodnă

 

Atunci, când august încă nu se termină,

Iar trecătorii presimt că

reţinerea lui îmi place,

Şi zarea îmi ascunde umerii

rugumaţi de lumină,

Şi în stea, şi pe pământ – e numai pace.

Atunci, când ceea ce gândesc

e un strop de ploaie

Oprit pe orbită pentru un alt anotimp,

Livada în adânc rădăcinile îşi dezdoaie

Şi rodul să se coacă e grăbit.

Atunci, când cineva crede că-s acea femeie

Care stelele a răspândit pe cer –

Noi, împerechem degetele-idee

Şi le îmbrăcăm într-un singur inel.

  

Zâmbet

Ţi-i zâmbetul văzduh de primăvară, stins

În culorile după-amiezii, line…

Ştiutor a tuturor graiurilor, înadins

Braţele tăcerii le strângi lângă tine.

Şi doar zâmbetul,

ca un steag de glorie

Alunecă pe claviatură – pe ora ta

Şi sfarmă desişul ninsorii:

Respinge din vârstă singurătatea.

 

Ţi-i zâmbetul văzduh de primăvară, lângă

Timpul ce-şi dezbracă mantia lungă,

Strigătul memoriei, ca o sirenă

După paşii noştri se alungă.

Mă apuc atunci de braţul tău, strâns:

În invidia din jur să nu îngheţ –

Urmele noastre se transformă într-un surâs

De care nicidecum

nu pot să mă dezvăţ.

  

Nu! întunericului

La o masă de-ntuneric, pe un scaun de-ntuneric

Tu – o rază de lumină, licărind așa feeric;

Pe pereții de-ntuneric – răsărea o stea, și-n tine

Rădăcinile ei clare se-adânceau fără suspine.

Și încetul cu încetul dispărea din împrejur

Ușa cea de întuneric, de-ntuneric vis telur.

Pe podeaua de-ntuneric lăsai pașii de lumină

Și tavanul de-ntuneric nu putea sus să se țină.

 

Am crezut c-ai dispărut – se făcu iar întuneric:

Treceau oameni de-ntuneric, cu mașini de întuneric

Și orașul de-ntuneric se-ntindea pe-ntregul glob

În văzduhul de-ntuneric dorul devenise orb.

Doi trecut-ați pe alături ca un gest la întâmplare

Urmele de întuneric, tupilate sub picioare,

Trăgeau după ele-n plasă străzile de întuneric,

Îngropându-se în timpul dispărut de pe pământ:

Am intrat în întuneric cu lumina mea din gând.

 

13.08.1982

De-ajuns

Cineva cerşeşte amnistie deplină,

Cineva - coboară de pe tron.

Sinceritatea cu aur nu se alină,

Într-o satisfacţie proprie

Patria nu-mi torn…

Eu gust pământul prin ziua ce-o trăiesc,

Realizându-mi dorinţele, tăcut.

După slavă nu mă ofilesc -

Dar nimănui nici nu o împrumut…

Mi-i geamul gândirii deschis -

Poftim, dimineaţă,

Intră în suflet şi adă-mi răcoare,

O clipă a zării lasă-mi pe faţă -

La ora când inima groaznic mă doare.

Poftim,

De una singură pe câmpul de luptă,

Tot de ce-am dispus - aer mult…

Unul, Domnul, mă ajută

Să pot ieşi, odată, din acest tumult.

 

 

Nu am zâmbit tristeţii nici în vis

 

Nu am zâmbit tristeţii nici în vis

Am stat la căpătâiul unei zile

De care, din greşală, m-am dezis

Era demult, eram copile…

Nu am zâmbit tristeţii nici în vis

Am admirat frumoasa exprimare

Cu care muntele admiră din abis

Valurile ce se logodesc în mare…

Nu am zâmbit tristeţii nici în vis

Eu am ales să fiu lângă prieteni, poate

O flăcără în glasul unuia s-a stins

Sau în vocale inima-i se zbate…

 

Nu am zâmbit tristeţii nici în vis…

 

Triunghiul

Bermudelor

 

Iubirea, ura şi viaţa...

Prezentul întors pe dos -

Cu câtă putere se-agaţă

Năpasta de trudnicul os…

Iubirea, ura şi viaţa...

Ci cum să curgă-un izvor,

Când laşitatea se-nalţă

Până şi-n grai, până-n pridvor…

Iubirea, ura şi viaţa...

şi între toate - un om.

Pe câmpul retras în verdeaţă

Să-mi aflu veşnicul somn.

Iubirea, ura şi viaţa...

Triunghiul în timp-ocean.

Şi-o pânză-catarg: speranţa,

Salvându-se în larg de duşman.

 

1980

 

Nici o iubire nu se amână

Eu admir

Cum se sfarmă-ntre noi înserarea

Și dispare-n surâsul nopții târzii -

Toată viața desenat-am calea

Pe care de Sf.Paști o să revii

Să mergem să luăm lumină

Și să răspundem la

Hristos a înviat…

Nici o femeie iubirea nu și-o amână

Dorul nu poate fi amânat.

Eu admir

Cum se sfarmă-ntre noi înserarea

Și revine surâsul nopții târzii –

Mai precis ca nicicând

Intuit-am calea

Pe care de sărbători o să revii

Am desenat-o întocmai -

Hai să luăm lumină

Și să repetăm de trei ori:

Hristos a înviat…

Nici o femeie dragostea nu și-o amână

Ea răspunde:

Adevărat a-Înviat…

Ce haine frumoase mai poartă iubirea

 

Ce haine frumoase  mai poartă iubirea...

Doar ei îi stă bine în chipul oricui:

Și-a celui ce zilnic respinge mâhnirea,

Și-a celui pe care nu poți să-l supui.

Ce haine frumoase... Mă-mbrac în iubire...

Și ura se-nvârte, în juru-mi, aiurea ades,

Și cerul proptit pe înalt mai stă să se mire:

Să vadă cum știu din trupu-mi să ies...

Și intru-n iubire, în haina senină, aleasă...

Intru-n iubire pe-o viață, pe-un veac...

În clipa când lumea îmi zice mireasă

Alături de cel ce-mi e ca un leac.

 

Ce haine frumoase  mai poartă iubirea..

Sorbona

Profesorului meu

 

Sorbona ascultă ultimul vis al lui Blok.

Imensitatea culege catrenul uitat de Ahmatova

Pe malul fără emigraţie al Senei.

Odinioară aici trecuse Alain Bosque

şi pe loc

Zâmbise virgulei vesele,

Ce vâslea prin înghesuiala acelor

Femei europene ale anilor ce se întorc

s-asculte la Sorbona

Ultimul vis al lui Blok.

Strofa zilei părăsise amurgul mișcărilor.

Ploile înflorise într-o firească întâmplare,

Fiecare vizuină din repaosul cântărilor

Ascultă ultimul vis al lui Blok, în care

Au existat răsfrângeri, spaţii şi unii oameni

Care aleargă şi azi

Ca vii prelungiri

Ale sufletului nostru, înserat...

Sorbona ascultă ultimul vis al lui Blok:

Să coboare din apogeu a uitat.

 

Actorul

Lui Mihai Volontir

 

Intrase în lacrimi – încerca să plângă

Așa cum ar putea să plângă cineva

Dacă întro bună zi se va găsi lângă

Propria moarte, a sa.

 

Apoi intra în zâmbet – cu prietenii toți:

Cu ei râdea mai mult decât cu gura,

Râdeau în el chiar și cei morți,

Sfărmând trădarea, împrospătând arătura.

 

Intra pe urmă-n dans, cu viscolul de seară:

Dansau zăpada anului întreg.

Striviți de oboseală, dansau și amețeala –

Dansul lor nici cu plugul nu pot să-l șterg.

 

...Și în sfârșit, intrase în propria-i făptură...

Vorbea încet, doar singur să se-auză.

Se risipe-nserarea, făr-nici o lovitură –

Răbdarea-i mai zăcea palidă pe buze...

1979

 

Atotbiruitoare

Cum ştiam să ies atotbiruitoare

Din consoane, din veşnice vocale…

Cele două riduri pe fruntea-mi taie o cruce,

Presimt că bătrâneţea aici n-o să m-apuce.

Ci anii, câţi vor fi, clădiţi adânc în piept

Votează unanim soarta de poet.

Faţă-n faţă cu trecutul sfârtecat şi apus

Am surâs răspicat când lovea cel sus-pus.

Ci mai sus am urcat, mesager din ţărani.

Dumnezeu mă ştia deja de o mie de ani.

Şi precum nici El şi nici Eu

nu dispunem de vreme,

Am jelit împreună poporul care se teme

De bine, de rău, de sine, de alţii…

 

Şi am revenit pe Pământ. În creierul meu

La un simpozion se strâng toţi învăţaţii.

 

La vânătoare 

Pădurile bârfei atât de dese-acum

Şi căprioara, cinstea, încotro să fugă…

Nu rădăcini, fâşii grele de fum

Pe sub pământ, prin tălpi mi se alungă.

 

În sufletu-mi mai arde un chibrit,

E mare întuneric la intrare în gură.

Nu m-am deprins ca flăcări să vomit,

Nici să propag între prieteni ură.

 

E timpul vânătorii, de după tulpini

Zece arme ochesc o singură idee.

De frică glumele se îneacă în suspini,

Împuşcăturile se-adună în trupul de femeie.

 

E criză de valută intersufletească…

Loviţi în nervi ca-n pielea tobei seci.

Călcâiul îşi retrage mersul, să lovească

Pădurile bârfei cu ochii stinşi şi reci

 

Visele-n zece volume 

Ulicioare, şi prospecte, şi etaje, şi femei:

Visele-n zece volume – citeşte din care vrei.

Şi o tuse ne-ntreruptă – două zile iar se ceartă,

Una-i ziua cea venită, alta-i ziua cea plecată.

Deschid semaforu-n gară: pleacă timpul gâlgâind

Şi presimt doi paşi alături,

Sprijinindu-se pe rând.

Ulicioare, şi prospecte, şi etaje, şi femei:

Roi de-albine ruşinate, veacu-nalţă în călcâi.

Însoţind umerii sprinteni, ca elita pe-mpărat.

Cu trăsura voioşiei ele-n casă mi-au intrat.

Au gospodărit o vară,

pe Baudelaire l-au mai citit.

Aşteptându-mă cu o vorbă.

N-am ştiut şi n-am venit.

Ulicioare, şi prospecte, şi etaje, şi femei:

Visele-n zece volume, începând cu clasa întâi,

Şi o faţă-nchipuită, şi un nume presupus –

Mi-au rămas în ochi doar fulgii,

Dansul lor urcat în sus.

Şi mă simt în toate-nvinsă, dar supusă nu pot fi –

Sunt datoare c-o iubire clipei în care voi muri.

  

Izvor cu numele mic, inspiraţie 

Mi-au sfărâmat în două numele cel mic:

N-au găsit nici aur, nici rubedenii – nimic.

Cercat-au să mi-l bată cu sfârla, satisfăcuţi –

Mă plouă loviturile şi-acuma, căci sunt mulţi.

Li-s ochii-roşi deschişi: „Cum, încă n-a căzut?”

Şi-s gata orişicând să-mi dea un împrumut.

Dar uite că nu cer, şi-aceasta îi sufocă –

Mă strâng în cercul lor: priviri închise în scoică,

Îmi spintecă surâsul, secunda îmi provoacă,

Şi bucuroşi ar fi inima să-mi tacă.

Ci focul din vulcane în trupul meu se înalţă

Şi spulberă cenuşa. Mai am o clipă, viaţa!...

 

Trag adânc văzduhul – tot corpul să-mi respire,

Din scaunele moi tiranii să se mire,

Şi bucuroşi cum sunt, că ei conduc o lume,

Izvorul nu-mi pot smulge, deşi nu are nume.

 

Oftat închis în auz

Mi-am turnat vorbele în palme, poftiţi:
Voi, patru anotimpuri flămânde de mine,
Serviţi.

Istovită de anii mei, nu încap în nici o oglindă
A celor patru zări; ca focul în lemne
Surâd blândă.

Oftatul, din suflet eliberat, s-a închis în auz…
Nu-l goneşte nici o rugăciune, nici o sudalmă –
Preludiu confuz.

M-am răspândit ca un zbor neterminat
Din casă în casă, din palmă în palmă –

M-am înălţat
În numele de Mamă.

 

Acuarelă

 

Trag plapuma ruşinii pe corpul meu bronzat:

O, cum mai latră gerul, trezind întregul stat.

Strâng pumnii disperării sub capul meu, fierbinte

Nu cred să te iubească de astăzi înainte

Aşa altcineva.

 

Ci visele ca mrejele, ca un desiş ghimpos...

Trag plapuma, trag pielea dezvelindu-mă

până la os,

De parcă-ar stărui cerul

în carnea-mi să se împlânte,

Ca-n mine tinereţea o viaţă să tot cânte.

Ci alt vis mă trezeşte, mă lasă pălmuită,

Şi ca nicicând bogată, şi ca nicicând iubită...

Eu dintr-un vis în altul aş trece nopţi întregi

Când ochii tăi senini – ascultătorii regi,

Mi-s pază lângă buze, şi-mi însoţesc silaba...

Ca fiarele nicicând să-şi vâre-n cântec laba.