în memoria mamei Ana
Așa senină ploaie am văzut o singură dată:
Ascunsă de copii, plângea în sine mama...
Și zarea înalt aprinsă de-atunci e înlăcrimată,
Și plânge uneori fără să-și deie seama:
Ce anotimp domnește în vorba omenească,
Și cum se simte spicul în ochi-aprinși rodit?
Nereținându-și jalea, fulgerul trimis e să lovească
Cerul sufletesc de nori răutăcioși acoperit.
Așa senină ploaie… dar uite că nu trece,
Ci în dureri adânci pâraiele-și revarsă,
Și îmi rănește graiul dansul ei cel rece –
Și eu, copil naiv, o tot adun în plasă,
Așa cum ochii mamei îi tot adun în mine
Cu tot ce au văzut în viața lor frumoasă, -
Dar ochii părintești, în loc să mă aline,
Mă izgonesc în ploi, să fiu mai sănătoasă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu