widget

Cărți

POEME PENTRU DECLAMATORI 

 Teiul de vis-a-vis

 

Toate frunzele tale – mii de ochi –

Mă privesc prin geam zi de zi

Sugerându-mi ideea

Că o dată aș mai putea iubi

Pe cineva în putere

Să provoace un viscol în mine

Și eu să torn mii de poeme:

Cele mai frumoase și mai senine,

Să șoptesc metafore,

Să strig sensuri noi, moderne,

Să valsez în versul

Care șuvoi se așterne

Pe frunte, pe ochi, pe gură… –

Doamne, rogu-te,

Dă-mi în toate măsură…

 

Frunzele tale – mii de ochi –

Mă privesc de-ndată

cum intru în birou…

Eu îți surâd, te salut, și rămân

Prinsă în peisajul acestui tablou…

 

Dorul

 

Mânzul cele cu floare albă în frunte

Aleargă prin durata corpului meu

Cu nechezatul din soare, din munte,

Sprijinindu-și copita de gându-mi, cu greu...

Nu-l oprește adăpostul, fânu-n curte,

Nici ulucul plin cu lumină...

Iar își scutură floarea din frunte

Peste făptura celui de-o să vină.

E pornit pe mult timp, mi se pare,

Mulțumit că-și aruncă copita în vânt:

Din pieptu-mi pornește acea alergare

Ce vorbește că tânără sânt…

 

Ce haine frumoase mai poartă iubirea

 

Ce haine frumoase  mai poartă iubirea...

Doar ei îi stă bine în chipul oricui:

Și-a celui ce zilnic respinge mâhnirea,

Și-a celui pe care nu poți să-l supui.

Ce haine frumoase... Mă-mbrac în iubire...

Șiura se-nvârte, în juru-mi, aiurea ades,

Și cerul proptit pe înalt mai stă să se mire:

Șă vadă cum știu din trupu-mi să ies...

Și intru-n iubire, în haina senină, aleasă...

Intru-n iubire pe-o viață, pe-un veac...

În clipa când lumea îmi zice mireasă

Alături de cel ce-mi e ca un leac.

 

Ce haine frumoase  mai poartă iubirea…

 

ALL MEN                                            

 

All men

Who passed through my heart

Some rushing,

Others lingering for a while –

Could return today, even,

At least

To leave a kiss on my forehead.                                                                      

All men

Because of whom

My heart is often pale

Could enter

On one of these pages

On the occasion of this celebration.

Maybe even one of them could admit

That my shadow was comfortable for him

(And he, at last, learned something, for sure),

And then he could take his destiny in his hands

Fastened to my breast

Like a safety pin.

All men,

I want all those I’ve had,

Some young and joyful,

Some already dead…

To forgive me when, madly, I cry

For my droplet of air,

For my handful of the sky.

 

 

Criteria

 

 

You are the echo of my thoughts complete

Of the insanity so sweetly laid,

Tell me, I pray, on what criteria

I chose you willing master of my shade?

 

Now, speak again, from your enormous calm,

In which all the Chinese can never go

The wind itself is shaping like your psalm

From head unto the toe.

 

You are the echo of my thoughts, bar none:

Al those I never uttered until now…

I smiled, while thinking all under the sun -

But Jesus smiles in front of me, somehow.

 

Traducere Daniel Ioniță, Australia

 

Toţi bărbaţii

 

Toţi bărbaţii
Care au trecut prin inima mea –
Unii în fugă, 
Alţii reţinându-se îndelung -
Ar putea şi azi să mai revină
Cel puţin
Pe frunte să lase un sărut.
Toţi bărbaţii
Din vina cărora
Inima mi-e palidă deseori
Ar putea să intre
În una din pagini
Cu ocazia acestei sărbători.
Ar putea să recunoască măcar unul
Că în umbra mea i-a fost comod
(Şi un sfat a reţinut precis), 
Şi apoi să-şi ia în mâini destinul
Prins la pieptul meu
Precum un bold.
Toţi bărbaţii…
Aş dori, chiar toţi –
Unii tineri, veseli, 
Alţii deja morţi…
Să mă ierte, când nebună cer –
Stropul meu de aer, 
Palma mea de cer.

 

Criterii

 

Tu ești ecoul gândurilor mele

Al nebuniei dulce înțeles...

Hai, spune, după ce criterii

Stăpânul umbrei mele te-am ales?..

 

Hai, spune, din tăcerea ta enormă,

În care toți chinezii nu încap

Și vântul își ia propria ta formă

De jos până la cap.

 

Tu ești ecoul gândurilor mele:

A celora pe care nu le-am spus...

Am surâs gânduri cât frunză și stele -

Surâde-acum în fața mea Iisus...

  

Drum spre adevăr


Vreau vârsta-mi să fie nu multă, - senină,

Zărită de tineri dis de dimineață.

Potecă-s, cotită, și abruptă, de viscol se anină

De pare că fuge pe alături de viață.

 

M-au răpit de prin părți, așa, fulgerândă? –

Acesta mi-e cântecul sau poate osândă...

 

Că nu-s cărare prin scrum și tăciune,

Ci duhul pornit spre o orbită a sa.

Cine pe cruzime dorea să se răzbune –

Se elibera de noaptea ce-n el se îndesa.

 

Să scoți din inimi cea beznă adâncă?! –

Omul care e om întuneric nu mănâncă.

 

Iată-mă-s: potecă fulger, dar n-o să omoare.

Trezi-va la luptă hrinca de pâine, pelinul...

Nesomnul cioplește veac nou peste zare

Și arde în suflete pașnic căminul.

 

 

Unicul protest

Azi seara eu vreau să iubesc...

Dezbrac zece rânduri de haină politică

Până dau de mine, femeia... Dezmeticesc

Chinul…

Ce dulce zilnic el mă spintecă...

Salvarea încarcă florile ofilite,

Gonind pre cei mai buni chirurgi...

Salvează-le, tu, doamne sfinte,

De doctrini, şi nu de fulgi.

 

Vreau pe noptiera visului aglomerat

Flori proaspete ca dimineţa.

Prezidiul timpului meu e revoltat

De unicul protest: viaţa...

...Azi seara eu vreau să iubesc...

Las gura mea rece pe strigătul nopţii…

Zori sihaştri în preajma-mi adoptesc,

Săgetând în palmă, 

se-adânceşte linia sorţii.

 


 E puțin să-l admirăm

 

Eminescu...

E PUȚIN SĂ-L ADMIRĂM!

Acest preludiu

În flăcări dezgolite de scrum și întuneric,

Reținut pe-o clipă

Pe marginea râpei ce duce-n oricine,

și răbdător oricum în crivățul credinței,

hoinărind chiar și-n deprinderea de a fi:

un arbore de-a fi, încuibat

cu roada în ochii noștri,

un vânt imens de solitar ce e

râvnind clamoarea inimii senine,

un larg de a fi

menit de a prevesti și gândul cel distrat,

un zid de a fi, dăinuind fiecare visare...

EMINESCU...

E PUȚIN SĂ-L NĂSCOCIM!

E o necesitate a acestui popor,

E o întâmplare a acestei vieți

Cu obiceiuri magnifice,

Până în sine însăși încordate;

E un adevăr al destinelor deprinse

Cu frumuseți înrădăcinate și suferinți.

EMINESCU

E PUȚIN SĂ-L AVEM!

Acest nume erupt din unica înflorire a bucuriei

Ar trebui păstrat însăși în propria soartă.

 

Panoramă

  

În ochii lui – indiferență totală.

Ceață țâșnește din ei

Poate că e starea lui matinală,

Sau ura vre-unei femei?!

 

Ce vorbea vrea să spună

De-o rumegă atât ? –

C-un ceas mai târziu răsună

Înjurătura oprită în gât.

 

Culoarea-i oricând preferată:

Palidul șters – sunet răgușit.

Câteodată în vis i se arată

Cum că nu e mort, ci ar fi trăit.

 

Eu aleg florile 

Eu aleg, un strop, să plouă,

Dragostea cu multă rouă,

Şi pe gură, şi pe ochi,

Plânset dulce – flori de plopi,

 

Flori de luni, şi flori de joi

Flori de rouă, Flori de soare,

Viața mea plină cu flori,

Inima, flori de mirare…

 

Şi acum, te rog, mă lasă

Între flori, să scriu...

Chiar aici, în prag, acasă

Genială am să fiu.

 

Te-am ţinut un veac ascuns,

În metafore, într-o floare...

Pleacă, mi-a fost de ajuns.

Plină-s de mirare...

 

Poate că șefi v-ați născut


Om fără de cinste – pădure fără de copaci.

Să te calce pe gât - și tu, deprins, să taci?!

Străin, precum e veacul de lingăi lăsat,

Nu se mai răzbună sângele uscat.

Marilor șefi, în secolul acest surdo-mut

Rugați-vă femeii să vă nască de la început

Oricine și orice. Eu cine sunt?! –

Vers plin de viață, hrincă de pâine cu unt.

Mâncați pe săturate, cirezi de rang superior...

Explozie: scuipat-ați fața tuturor,

Și praful drumului de țară l-ați vândut

La preț redus. Piața iar se desfășoară...

Se respinge mal de mal. Ce mai zici, râule Prut?

M â n d r ă  d r e p t a t e, c i n e t e f u r ă

                        Z i l n i c, d r a g ă s u r i o a r ă... 

Om fără de cinste – fără de copaci pădure.

Să calci inima, gura, vorba - și ele să îndure?!

În grevă-s cele șapte zile, cele șapte nopți:

Dacă nu se naște pruncul, din lut n-ai să-l scoți.

 

Trăiesc în privirea ta

 

Eu trăiesc în fereastra închisă de obloane

Să nu vadă cerul că-s eu către drum-

Timpul mă împinge, flămând de coroane

Crescute pe dinlăuntru a tot ce îţi spun.

Inima zilei deschide a sa carte

La pagina scrisă de acum un an,

Si crede că-s mănunchi de glume curate

Neimportante pentru vre-un plan

Ci eu trăiesc în fereastra ta, vis devreme,

Soarele întinde umbra-mi pe pereţi,

Nenumărate patimi cearcă să te cheme –

Să nu fugi de-acasă, cer de dimineţi.

Eu trăiesc în fereastra ta, şi când e noapte,

Şi-n corp îmi dă năvală gândul tău, senin:

Nu lăsa privirea să-mi ducă anii departe

Că-n geamul tău deschis pot să nu revin.

 

Zâmbet

Ţi-i zâmbetul văzduh de primăvară, stins

În culorile după-amiezii, line…

Ştiutor a tuturor graiurilor, înadins

Braţele tăcerii le strângi lângă tine.

Şi doar zâmbetul, ca un steag de glorie

Alunecă pe claviatură – pe ora ta

Şi sfarmă desişul ninsorii:

Respinge din vârstă singurătatea.

 

Ţi-i zâmbetul văzduh de primăvară, lângă

Timpul ce-şi dezbracă mantia lungă,

Strigătul memoriei, ca o sirenă

După paşii noştri se alungă.

Mă apuc atunci de braţul tău, strâns:

În invidia din jur să nu îngheţ –

Urmele noastre se transformă într-un surâs

De care nicidecum nu pot să mă dezvăţ.

 

  

 Înțelepciune

 

Hai, pipăiți-mi nervii... De-or fi strună,

Nu marș de nuntă, nici de înmormântare cântă ei –

Când se lovesc de vânturi – nu răsună,

Se frământă de zboară din hemoglobină scântei.

Iar de se rup – nu poți să-i legi la loc,

Când timpul orice nod descoase.

Eu am simțit cum nervii mei iau foc

Și flăcări răspândesc prin mii de oase.

 

Cei de-alături credeau că-mi este cald.

Ce stare simplă mi-a prescris îndată

Mioapa lume... N-a văzut că ard

Și însăși ea e cea mult vinovată.

Hai, pipăiți-mi nervii, dar c-un spic de grâu.

Sunt calmă ca nicicând și ochii-mi sunt răbdare.

Înnodați sudalmele de sprintenul meu brâu –

Nici un rid al feții astăzi nu mă doare.

 


De la început

 Am coborât cu sufletul în văi,

prinse-n amurg -

Mândria mea ardea pe rug,

învăţând iubirea să tacă îndelung…

Nici un gând din ea nu pot să smulg.

 

Am coborât cu dansu-ntre jivine -

Un timp trecut îmi alerga prin vine,

M-am lepădat de drumuri, cât de scurte

Mersul stelelor mi se oprea în frunte...

 

Am râs de toate: ore-ntămplătoare

Vorbele-mi se-ntorc, păsări călătoare,

Şi molcom plâng nu lemnele, jăraticul -

Se-aprinde-n mine dorul,

        de la-nceput,

                sălbaticul…

  

Cu fruntea către cer


Dacă-i să ard – pe raza demnității,

Dacă-i să plâng – cu fruntea către cer.

Deși îmi hăcuie varza roză a dimineții

Inima-călău, mâna fără sfânt inel.

În găurile pline de-ntuneric

                                    În care ați purtat

Doi ochi hapsâni și înrăiți de la născare –

Vi se oglindește sufletul pătat,

Și scuipă timpu-n ele fără remușcare.

De ce aș crede – cum voiți – că sunteți chiaburi?!

Să creadă-acei, ce gleznele vă ling!

Zile viitoare, înfometate guri,

Să ieșim din atmosfera grea de inamic.

 

Dacă-i să ard – pe raza demnității,

Dacă-i să plâng – cu fruntea către cer.

Până nu-mi mănânc ascunsă-n țara ceții,

Și nu trăiesc în strălucirea florilor de fier.

 

 

La micul ecran

 

De unde-așa aromă în trandafiri sălbatici,

Și cine-i regizorul ce-a rânduit tulpini?

Din palma lui Iisus coboară filosofii antici:

Nu-n petale, în ghimpii dresați și arini.

 

Vântul de-acasă, de la țară, cel de sub fereastră

Mătură colbul de lângă Ștefan cel Mare.

S-a înălțat în iybândă Pasărea măiastră

A trupului tânăr, și-i fără ajutorare.

 

Buzele de viscol pe flăcări le lipesc:

De loc nu mă frige. Se frige însuși focul

De dorul meu nestăvilit îl molipsesc –

Și rugul nu-și mai află locul.

 

Mi-i ținuta demnă de harul ce mi-i dat:

În fața carieristului nicicând plouată-am stat,

Și nici n-am spart cu fruntea pânza efemeră

Ce-acoperă ținutul precum o emisferă.

 

De unde-așa aromă în trandafiri sălbatici?

Și cine-i regizorul ce-a rânduit tulpini –

De-a închis în inima mea ghimpii ostatici,

Și tu la miez de noapte încerci să mi-i alini.

 

 

 

 

Dreptul de mamă

 

 

Un singur drept, dreptul de mamă mi-l asum.

Și soarta mea are acest drept, și fapta.

Dacă-am fost un cântec fragmentat până-acum

Și tainică, stângace mi-a fost șoapta –

Acuma sunt protest, bucurie, durere

                                               Strânse la un loc

De-o rayă ce din lună neâncetat coboară:

Lumina ca pe-o rugă eu de pe bolți mi-o-ntorc,

Recunoscătoare de această-ntârziată vară.

 

Un singur drept, dreptul de mamă mi-l asum.

Și nici o lege nu mă poate contrazice, -

Minutele ce mă locuiesc, mă supun

Pentru a înțelege ce mai am a zice.

 

 

În acelaşi timp

  

Adunați odată cu amurgul în saune

Savurați grăsimea îmbujorată de nevoi,

Împărțind cu tâlc precaut înaltele scaune –

Cutremurul! și nu le smulge de sub voi.

 

În timp ce voi tăiați frunze la câini

Hrănindu-vă pe un cont de ochii lumii închis –

Copilul meu întinde ambele mâini:

Să i se dea hrinca de pâine măcar în vis.

 

La trei anișori neâmpliniți

El nu înțelege cuvântul revoluție,

Când zorii sapă-n ochii lui mâhniți

Precis că-n inimă-i se naște o deducție:

 

Într-un sateloid modern îngerii păzitori

Coboară aproape de faptele voastre:

Ca toate zilele anului să vă fie sărbători,

Și toate șapte zări – albastre.

 

În acelaşi timp în privirile micului, solemne

Prăpastia își sapă noi adâncimi,

Nu că de pe acum băiatul s-ar teme

Ci că știe precis: sunteți caraghioșii mimi.

 

1988

 

 

 

 

Omul-lumină

 

 

Recent am întâlnit omul-lumină.

Că poate fi pământean – nu are nici un mandat.

Tot ce servesc gândurile noastre,

                                    El zilnic imprimă.

Independent în toate,

Bătăile inimii chiar și-a eliberat.

Trăiește nespus de intens prin zile, că cineva

Poate să-l creadă un fenomen, un ciudat...

Haotic șuvoi gândul i-l scălda, i-l nămolea –

Trăsăturile vorbei însă nu i-au schimbat.

Datorită prezenței lui, aici, în timp –

N-o să mă despovărați de nici o amiază.

Veacul omului-lumină sufletul vi-l schimbă:

”Stopați! Picătura de sânge cine-o trunchiază?

Toporul dați-l în vre-un muzeu.

Nu loviți, îmbrățișați femeia”.

Nu i-ați auzit ruga? Păcat.

Nervul ce foiește în voi nu e zeu.

 

Omul-lumină chipul real vi l-a developat.

 

 

 

 

Cocleală

 

 

Voi, care ați trăit un veac de mântuială,

De floră și de faună vă cer azi socoteală.

De noapte-s petalele tristelor narcise,

În doliu-i țărâna cu florile ucise.

Pe gură vă surâde orgolios perspectiva,

Timpul lin își lasă peste ea sugativa:

Și pata întunecată pe fața zilei nu-i...

În mâini frânghia nu slăbesc, pretind că sui

Spre cel etaj cu perdele și beton încins –

Mai semnează sentințe multstimatul ins?

 

El dă-n arendă timp – nu veacuri ci minute,

Și-i pare că trăim secole nenumărat de multe,

Și cere un preț dublu - și pentru acea zi

Când dis de dimineață de inimă-om muri.

 

 

Rostind adevărul pe de rost

 

Intrați, aici se vând numai sicrie.

O, da, la intrare despre aceasta nu scrie.

De urgență? Doi pe doi? Stranie măsură...

De beton? Cu gaură la gură?!

O, da! Comanda e primită. Poftiți...

Vă așteptăm să muriți.

Cum?! Nu e... mă scuzați. Nici rude?

Ce timp? Al stagnării?... Nu-ncape? De unde?!

Vă recomandăm mărimea totală:

Șaizeci de ani pe verticală,

În dreapta și în stânga – la fel șaizeci.

O să-l montăm îndată pe șinele reci...

Să-i dăm cu piciorul? Nu, o să-l împingem cu toții

Până într-acolo, în gura morții.

 

Zadarnică trudă? Mai deschid un sicriu!..

Fariseilor și-aici li-i comod,

                                    Căci timpul lor e viu.

 


Tu ai fost 

Tu ai fost în casa mea

primul vânt de primăvară:

Nici o urmă peste pragu-mi,

nici un strop de lăcrimioară:

Cum veni-i, așa plecata-ai:

toate-au fost o clipă rece,

Trecătorului din preajmă

nici că-i pasă: cine trece,

Cine locuiește-aici, unde geamul strigă-n stradă,

Cu ce haină e pe umeri, și pe cine vrea să vadă,

Ce dorește a sorbi, și-n ce fel chinu-și îneacă –

Poate zămislind un nume

își salvează viața-ntreagă?

 

Tu ai fost în casa mea… Și a doua zi, în prag,

Cu un vis blajin pe ochi – auzii un nume drag:

Din misterul nopții-triste mă trezii întinerită:

Ci singurătatea iarăși cheamă-o urmă rătăcită…

 

 

Intenții sănătoase

 

Ce intenții îmi țin gladul în ploaie?

De nu l-ar ține-n brațe omul nemilos...

Voi desena amiezi pe palida foaie

Să-mi fie luminat fiecare os.

Eu, omul tânăr al acestui veac,

Nici floare și nici fulger fiind acuma,

Ci slovele acestui timp, de leac:

Topita-mi gerul, dezghețat-am bruma.

Inelul demnității port pe mâna dreaptă,

Când rețin dușmanul – mâna ridic sus.

Anul, ziua, clipa... se deșteaptă

Căci pe fața zării fapta-ți s-a depus.

Trece glasul, e cu mult mai tânăr

Decât vârsta cea după pașaport –

Nu cuțit, nici armă, nici măcar o piatră:

Două lacrimi grele eu pe suflet port.

 

 

Răzbunare

 

Nu mă răzbun pe acest bărbat frumos

(Nu importă al cui sprijin poate fi)

Conduce un stat ori suflă în os

Sau îşi lipeşte pe sprâncene câte o zi...

Îl provoc să mă admire un pic

La distanţă destul de mare,

Aşa, ieşită dintr-un groaznic accident,

Viaţa mi-e colacul de salvare...

Nu mă răzbun pe nimeni, nici pe el,

Ziua de Crăciun îmi e oglindă vie -

Gânduri geroase inundă al nopţii tunel

Şi eu îl pătrund cu multă mărinimie...

 

La ieşire iarăşi dau de dânsul:

Gest  omenesc,  atent,  cât cerul se înalţă -

Şi moleculele în mine năvalnic se-nmulţesc

Precum lumina-n plină dimineaţă.

  

 

 Să mai trăim o zi

 

Semenii mei, ticluiți cu moravuri alese.,

Pe suflet cu pecete de osândă grea,

Hrincă de cer, adevărul în cale vă iese,

Cu ochii minții când priviți la stea.

Vrea să vă lumineze în inimă planeta Soare

Când citiți în poeme pe tristul Capitoliu,

Fiecare soartă traiectoria sa își are,

Mugurii gândului nu-nfloresc în doliu.

Silabe aud sau cade armătura de pe pod

De-atâta lingușire la fiecare pas?..

Uite-i, își smulg limba să și-o facă nod,

Reproșul să-l strănute, bosumflați, pe nas.

Semenii mei, rămași fără amurg,

Ați procurat și zarvă, și rușine

Pentru-a vă naște – acestea nu v-ajung,

Judecător vi-i veacul nou, și iată-l de-acu vine.

 

Amurg de soare

Stau și-ascult tot ce gândesc de-o vreme –

Ieși afară mai semeț, cuvânt tăios și nu te teme,

Omoară omida ce se vâră în fruct,

Sunt valul mult dresat și îndreptat în apeduct.

Ci pot sfărâma și țeava, oțelul cel călit,

Sunt însuși zborul, oameni buni, și nu un oropsit

Ce se învârte în jurul degetului arătător

Al vre-unui demagog, al vre-unui trădător.

 

Ci pielea mi se face de soare cam închisă

Deși munții Caucaz deschiși îs către lume.

În joc de cărți și-au pierdut ultimile vise

Oamenii fără de țară, oamenii fără de nume

Furișați, pe lângă zorii ce-n zi de sărbătoare

Trecut-au prin Pițunda, și-apoi pe la Paris...

În pungă am valută să procur o floare

Și nu în frigider țin sufletul închis.


 

Primele cuvinte 

Repetă, fiule, aceste trei cuvinte

Pe care, gândurind, le-alcătuiești întruna –

Eu îți așez oglinda clipei înainte

Să vezi în ochii tăi ce tainic râde luna.

Zboară cuvintele, unul decât altul mai vioi,

Chiar de ochește cineva, ațâțat să tragă, -

Tu ești în sufletul meu – altoi

Pe tulpina vieții, creanga cea mai dragă.

Vorbește, pe silabe, cum mai ușor îți vine,

Prelungind cuvintele până într-atât –

Să mă trezească din adânci suspine

Mirarea, că suntem, și-i pace pe Pământ.

Vorbește, te ascultă zor de zi, se arată

Cu timpul plin lângă al nostru prag –

Durerea ta și a mamei să încapă

În razele ce către noi se trag.

 


Ah, viață, viață

 

Ah, cum i-aș chema pe călăi

Să sorb tot veninul din ei,

Să-i fac foarte buni pe toți...

Nu mai vreau morți, neam plin de morți.

 

Ah, rog trădătorul conștient:

Nu vinde iubirea, nu vreau popor impotent,

Nu vreau pe zare cetăți de cenușă –

Cuvinte otrăvite are dorul în gușă.

 

Sleită de puteri am strigat: stați!..

Mătușă viață, ai grijă de tine,

Nu te va salva nici o armată din mii de soldați

Dacă îți va curge ultima picătură din vene.

 

Ah, semenilor, atât de lacomi, ah!

Cum v-ați pălmui îndelung,

Cu șirul neamului meu, de valah...

Minute pentru voi nu-mi ajung.

 

  

Deținuți în propriul trup

 

Vi-i țelul cocoțat ca o statuie înaltă,

Făptura în spasme lungi de rugă,

Și ochii, unul în altul își toarnă întreaga baltă,

Din lacrimi numai spaimă învățați să sugă.

 

Își zic eroii orei, când știm că-s stârpituri

Îmbrățișați mult dulce și azi cu trândăvia.

Ei cânepa în semințe o vântură în guri,

Potolindu-și astfel și focul, și mânia.

 

Surâs hain, ascuns după stindarde,

De parcă-i scos pe buze sub convoi.

Au nici o lumânare în trupul tău nu arde

De-ți pregătești alaiul să-l duci tot la gunoi.

 

Rămâneți însoțiți de dulcele blesteme.

Alta e clipa pe care mi-o aștern.

Veni-va cărarea la viață să vă cheme –

Doar că durata ei trece prin infern.

 

 

 

 

 

Ploi devremi

 

 

În clocotul ploilor devremi

Eu am răzbit cu gândurile toate.

Zadarnic încerci c-un fulger să mă chemi

Din acest refugiu nici timpul nu mă scoate.

Rămân în ploi, și hohotul le-ascult

Când peste lume se repăd torente,

Fiecare strop îmi este ca un scut,

Și fraze fără sens nu-mi urcă în ureche.

Iar ploile își țin discursul, țin...

Căci despre viață știu să tot vorbească.

In vorba lor eu sângele îmi alin

Când inima în tristețe începe să bolească.

 

Dar dacă ploaia ține drum spre grâne,

Spre casa unde-n leagăn prunci visează –

Durerea sângelui eu o retrag din vine

Și inima e mândră că anume ea veghează,

De parcă-i sănătoasă și fără nici o rană,

Și-n lume nu-i de ce să te mai temi...

 

Mă simt câteodată că-s orfană

De ploile acestea prea devremi.

 

 

 

Anul 1991

 

 

Discursul meu la Marea Adunarea Naţională

Şi miile de oameni lângă poeţi adunaţi -

Vă rog, să nu pierdeţi din paginile de istorii

Anul speranţei, Vă rog, nu-l ignoraţi…

 

Apoi a cântat dumnezeieşte Doina şi Ion,

Şi a cuvântat Ion Ungureanu, doamne, ce glas…

Peste veacuri la acest an mă întorn:

Prin personalități puternici am rămas.

 

Discursul meu la Marea Adunare Națională…

Fiul mă-ntreabă deseori: la ce bun?…

Eu nu insist că fost-am genială,

Ci mândră sunt, că am frumoși străbuni.

 

 

 

 

Reproș

 

 

Încrederea nu-mi este pom roditor

Să culeagă din el fiecare -

Cred în cinstea acestui popor

Și-n graiul pe care îl are.

Cred în zidul înalt de cetate,

Când cetatea-i un singur cuvânt.

N-am risipit prin străinătate

Palma mea de pământ.

Nu știu dacă mi-am câștigat

Gramul cel de țărână ce-o să-mi acopere fața:

Vin și eu… dintr-un sat,

De unde vin zorii… și dimineața…

Vin omenește, cum mi-i dat de natură,

Harnic și trist, nu mai mult ca alții.

Dar sunt drastic, când în spaţii de zgură

Îmi închideți limba română,

                îmi închideți frații…

Mi-i viața toată, iată, această suflare:

Sub pleoape trezită a răzbunare…

 

 

Să ne unim până răul nu s-a trezit

 

Ușa de la intrare e moartă,

Ușa de la ieșire a înviat –

Cu talpa sa, pe propria-mi soartă -

Oligarhul politic a urcat.

Și nu pleacă. Nu vă promit

Că ne observă în degradarea-i totală -

În minutul rămas pentru iubit

Naftalina îi cere socoteală…

La naiba! Serile fac gargară cu licoarea

A tot ce am agonisit de o zi –

Și duhul tupilat și oropsit

La luptă nu se poate trezi.

Ci eu valsez nu-n păharul unui bețiv

Și valuri ridic peste amiază –

El, cu stofa unui substantiv

Propria țară din sărăcie-o salvează.

 

Unica rezervă – e ușa de la ieșire.

(Deși pragu-i destul de înalt, și păzit ) -

Pre limbă română plec în nemurire

Până dușmanii toți nu s-au trezit…
1.05.1991

 

 

 

Oglinzi amăgitoare

 

 

În câte oglinzi te admirai, și poate

Le înjurai că nu te reflectă perfect -

Și ai lovit cu ură-n una,

Și ai rămas cu așchii doar,  în piept…

Încerci să faci din nou oglinda

Și chipu-ți cât mai delicat…

Dar așchia șoptește liber

Că nu mai ești cel preferat…

Sunt alte chipuri mai perfecte,

Mai luminoase în gândire…

Fără trădări, fără efecte -

De ce acestea să te mire?

 

În câte oglinzi te admirai, și poate

Mai e una în care să te vezi …

Adevărul nu e pe jumătate

Sunt nenumărate dovezi:

Nu ai nevoie de nici o oglindă –

Destinul de oameni să-ţi salvezi.

 

 

 

 

 

 

Grai Matern – limbă română

 

                                                     

Eu nu mă retrag în tristețe amară

Precum melcul în frageda-i cochilie -

Eu adun, an de an, lumina pe-afară

În soarta mea, și a ta, bucurie.

 

În anii când iubeam ca o nebună -

Eliberam de voi, ascunși în tufele de liliac,

Ne-nvins nici de hău, nici de furtună -

Graiul acesta de dor și de leac.

 

Curajoasă, am ieșit pe linia întâi

A unei lupte ce nu are sfârşit –

Eu sunt una dintre-acele femei

Care, în limba română viaţa toată a iubit.

                        

 

 

 

 

Noțiune de matematică

 

 

Mă adresez către tine, știință a cifrelor:

Vreau să rezolv e ecuație cu y și x…

Un cineva îmi filtrează globulele roșii din sânge

Să mă cunoască cât mai precis.

De-ar vedea faptele de azi strămoșii

S-ar stinge în horă chiar primul lor pas…

Matematica îmi cizelează fraza laconică,

Regretând că în afara cifrelor am rămas.

Mi-e gândul comprimat în metafore-întratât

Că dacă le-ar citi lacom cel invidios -

Spirală s-ar arunca, strângându-l de gât,

Introducându-i metafora în fiecare os.

Mi-i trist, matematică, prea multă vorbărie,

Eu intru-n metafore – în viață, și-atât:

E timpul să extrag rădăcina pătrată

Din fiecare gest, din fiecare cuvânt…

 

Azi mai îngădui să fiu o cifră, ce-ar exprima

Toate faptele demne de om –

Pentru-acel ce știe a număra

Rodul, și nu frunzele din pom.

 

 

CASA POETULUI

                  lui Anatol Ciocanu

Covor ales din spinii glumei, și-așternut

Din prag până la masă, da poate, până în sărut…

Și ușa, tot așa, precum i-i gândul: vreme bună

Ce deschidea amiezi când liniștea se-adună

Pe sufletul blajin al visului prelung –

Înflorea c-o vorbă caldă de amurg…

 

Avea și-un geam la casă, către furtuni deschis -

Văzduhul multor ani prin el a râs,  plâns…

Și un ecou, rostindu-și discursul tainic, viu:

Stătea în largul geamului ca soarele-n sicriu.

 

Pe perete – un desen, de jur-împrejur, înălțat

De parcă-un snop de aer frumos îmbrățișat…

Și-acasă – numai ea: mașina de scris…

Și gândul poetului… nici astăzi nu s-a stins.

 

1972-1991

 

 

 

 

La sigur

 

 

La sigur

Bărbatu-acesta îmi va dărui o floare,

Am să-l asigur

Cu stropul meu de soare,

Când sub aripi înaltul mă retrage lin.

Eu vin la Brașov să creez o sărbătoare…

Las sus, pe munte, gândul meu senin.

În șoapta mea brazii seculari adorm,

Și îmi admiră pașii prefectura,

Glasul mi-l scald în ochii unui domn

Și arde–n miez de noapte, şoptind, gura.

 

La sigur

Bărbatu-acesta îmi va dărui o floare,

În seara dintre ani.

Eu mă retrag în magica-ntâmplare,

Eu am uitat că pot avea dușmani.

 

Eu sunt la munte, sunt la înălţime:

Doi ochi mă ard, de-acolo, din mulţime…

 

 


Soare, mă auzi

 

Soare,

Nu mă umple la repezeală -

Eu aștept

Să se-nmulțească moleculele

Ce-mi țin corpul mândru și drept.

Le fac o inventariere,

Le vreau constant

Să-mi țină silueta superbă,

Ca-n cel mai modern stat.

Speranță, nu fi atât de sfioasă… Poftește aici,

Între oamenii mari şi mai mici,

Înmuulțeşte-te-în vocale sau treci în carte,

Să sper că acest poem

În care ești prezentă

Va trece peste veac

În rugăciuni oneste…

Voință, nu fi serviabilă

Și nu lăsa cicatrice 

Pe fața amiezii…

Doar amiezile pot să mă vindece

De intenții inutile, de prea multă bunătate…

De dorul de înalt…

Să-mi dea în schimb un pic de sănătate…

 

 

 

 

Obrăznicie

 

Am rezervat o seară pentru slova care

Va ști să urce la Dumnezeu, va ști și să coboare,

Și fără grabă, să fie-n preajmă,-întruna

Când Iisus va traversa veacul și va vorbi cu Luna…

Ci obrăznicia s-a urcat sus, în vârf, a zis: pe o zi,

Și iată rânjește cu genunchii desfăcuți…

În spectacol plăcerii de-a muri -

Din oră-n oră, sus, se trag și mai mulți…

Am făcut un ceai de pelin, poate-i va izgoni –

Obrăznicia, o mână de inși, degradați

S-a făcut comodă în calea ăstui popor:

S-a autoproclamat, a-nlocuit țări și împărați,

Pentru a distruge noțiune de dor.

 

Am rezervat un loc chiar lângă mine:

E atât de obraznică, cu tupeu,

Mai știi, poate încearcă, și vine…

 

Dar îi e frică mai mult ca de moarte

De fiecare rând din această carte…

 

 

 

Eşti slăbiciunea mea dintotdeauna…

 

 

Eşti slăbiciunea mea dintotdeauna…

Şi cine ar crede o femeie atât de luptătoare

Că ii dor de tine şi detestă luna

Unica fiindu-i şi drum, şi cărare…

Unica ştiind când sufletul o doare…

 

Eşti slăbiciunea mea de fiecare zi

Ce îşi deschide-n mine amiezile adânci

Şi orele superbe în care voi iubi

Umbra ta dezbrăcată

și-aruncată din mers, la vale, pe stânci.

 

Eşti slăbiciunea mea de fiecare zi şi noapte

Ce se deschid în mine una după alta,

Eşti slăbiciunea mea din veacul viitor

Am să iubesc atât să nu am când să mor.

 

 

 

 

Investigaţie

 

 

Toţi hoţii depistaţi în această primăvară

Şi interceptaţi de ghimpii de trandafir

Demult nu se mai plimbă pe afară -

Se tem de soare şi de îngerii din cimitir…

 

Toţi hoţii îmbogăţiţi peste noapte

Cu multă aromă şi cu mult dezmăţ

Li-i frică de aer şi de moarte -

Se-ascund în şoapte de dispreţ…

 

Toţi hoţii de idei şi de proiecte

Au un comportament mai puţin obişnuit –

Nu aşteptaţi cândva să se deştepte

Creierul lor demult a murit…


 

Sindrofie

 

Dorul lipsea de la acea sindrofie

Unde vreascuri gălăgioase, fără rădăcini,

Simulau dragoste și filantropie

Ascunzându-i de ochii lumii pe păgâni.

 

Iubirea poartă haină transparentă:

Şi vede amiaza toată elita-n dezmăţ,

Impostorii au privirea atentă:

Nu dorul, sex-ul ei vor să-l învăţ.

 

Acum simulatorii s-au înmulțit

Și joacă teatru chiar pe fruntea țării –

Stă poporul la beția lor, amețit,

Așteaptă sosirea Salvării…

 

Tot ce am de spus

 

Viața mea toată e în această carte:

Chin și bucurii, cădere și zbor…

Dansez sub cântecul lui Paul McCartney…

Sub ce regim voi vreți să mor?

 

Blestemul înapoi către voi cade

Ca și stelele lipite înadins pe cer –

În prăpastia timpului rușinea arde…

Cei de se-mpușcă scuze nu-și cer.

 

Am străbătut o mare parte a vieții,

V-am admirat intrigile prea mult –

Gândul sedus - în liniștea feții

Se zbate, învinge, ca un tumult.

 

 

La apariția cărții ”Ofrandă omeniei”

 

Ei, ce-aș putea în sfârșit să vreau? –

M-am întrebat cu inima oprită.

Îi mulțumeam liniștită lui Dumnezeu

Și gândul meu mușca din pâinea fericită.

Metaforele toate la lumina zilei oftau,

În anul, când în lume, înadins,

Reviste de prestigiu intens îmi publicau

Durerile cu care groaznic m-am deprins.

Simțeam cum mă afund în cosmos benevol

Și nimeni – să-mi prescrie soarta:

Stăteam cu tălpile adânc înfipte-n sol

Sub norul tăcerii. Din ceruri îmi surâde tata:

Păcat că ai rodit atât de frumos

În țara unde  poetu-i de prisos…

 

Eu nu i-am răspuns până acum…

Ci am rodit idei și zi și noapte

Reținută la început de drum -

Timpul a știut a face dreptate.

 

Azi mă bucur că am rodit frumos

În țara unde omu-i de prisos.

octombrie 1989

 

 

Pentru că-mi placi

 

Pentru că-mi placi -

dăruie-mi suflarea cerului abrupt.

Pentru că te caut ultima dată –

răsădeşte-mi clipele

în jurul paşilor tăi.

Pentru că te sărut

(şi tu – nu vezi,

căci te sărut în vis)

permite-mi înotul

de la un etaj la altul

prin geamul cel port cu mine.

Pentru că te voi iubi cândva,

lasă-mă

Să mă nasc suflet, ţie.

1983


Odă scaunului

  

Uitați-vă ce de-a scaune… Scaune în prezidium,

Scaune în jurul mesei părintești, în sălile de lectură,

Scaune în cabinetele de serviciu, în restaurante,

Scaune în sălile de așteptare… scaune părăsite,

Ocupate… scaune moi ori mai vârtoase,

Scaune din lemn frumos și dur…

Mii și mii de scaune…

Pe când eu, alături de miile de scaune,

Stau în picioare, simțind durere în genunchi;

Prietenul meu, obosit de-acu, s-a așezat pe…

Eu stau… sprijinindu-mă într-un picior,

Apoi în altul… Nu mi-i frică să cad –

Oboseala m-a face să cad –

dar nu vreau să cad

mai ales în genunchi…

Oboseala mă înghimpă în coastă,

De parcă un prieten mă ceartă… Dar

Un scaun se eliberează la o masă rotundă,

Ne face cu ochiul, sau poate ni se pare, dar noi,

Prietenii obosiți, sprijinindu-ne

Unul în umărul altuia, îl oferim:

Așezați-vă…

 

 

 

 

Coroana mamei

 

 

Femeia ce nu-ncape în propriul său trup

Şi nici o toamnă rostul nu-i va ţese,

Din soarta mea, ce viscole mi-o rup? –

Vioaie, către lume, zilnic, iese.

Dezbracă de pe umeri nopţile uitate,

Un vechi ecou – din ochii plini, cobor,

O, ziua ei, închisă în cetate –

Nesfărşită aripă-i, lăsată de cocor.

Aromele pe gura-i aprinse zări adună

Şi zdruncină din neguri întinsuri sufleteşti –

Încâlcit în vise, timpul mă sugrumă

Lăsându-mă cărare dorinţei omeneşti.

 

Femeia ce nu-ncape în propriul său trup

Şi vorba-i strâmtorată între rude,

Zadarnic anii din viaţa mea o rup –

Voinaţa ei mă află orişiunde.

 

 

 

 

 

Sinceritate

 

 

Nimeni nu-ndrăznea să mă condamne la tăcere,

Tăcerea mea putea vorbi mai mult ca ei…

Ştiau: tăcerea unei mame nu adoarme:

La toţi li-e frică de sufletul acestei femei.

 

Sinceritatea mea oricând îi cucereşte

Şi-i vezi cum stau pierduţi în aroganţa lor

Vre-unul poate versul îmi citeşte,

Ceilalţi, precis, mă păzesc să nu mor.

 

Sinceritatea mea e mult mai dură

Decât puterea unei întregi armate -

Ei cred că mai bine ar fi  s-o fure,

Ştiind că nu pot aresta această carte…

 

Sinceritatea mea îi dezarmează…

Ce au a zice dânşii, deşerţi şi agramaţi,

Când vezi cum se vând, se trădează -

Ca o târfă pe nişte amanţi.

 

Azi am să fiu sinceră ca niciodată

Şi am să le dezgolesc chipul, oricum:

Sunt femeia cea mai nevinovată

În valsul acesta de funingine şi parfum.

 

 

 

 

 

Oftat închis în auz

 

 

Mi-am turnat vorbele în palme, poftiţi:

Voi, patru anotimpuri flămânde de mine,

Serviţi.

 

Istovită de anii mei, nu încap în nici o oglindă

A celor patru zări; ca focul în lemne

Surâd blândă.

 

Oftatul, din suflet eliberat, s-a închis în auz,

Nu-l goneşte nici o rugăciune, nici o sudalmă -

Preludiu confuz.

 

M-am răspândit ca un zbor neterminat

Din casă în casă, din palmă în palmă –

 

M-am înălţat

În numele de Mamă.

 

 

 

O silabă-prunc

 

 

Inima nu e călimară,  să-şi înmoaie fiecare peniţa.

Fără această silabă – viaţa nu-şi începe şedinţa.

Drept pagini de manuscris am zilele trăite,

Ajunsă la ziua, pe zorii cărei e scris cuminte:

„Am născut un fecior”,  nu răsfoiesc altă pagină,

Las manuscrisul deschis la gândul fără margine:

Citească întunericul, exploziile, vina...

Dar cine-a răsfoi făr-a pătrunde sensul –

Nici când mi-a fi mai greu să nu-mi întindă mână.

 

Dimineaţa duce pe braţele sale

                                    o singură silabă,

În care pâlpâie răsărit-nou-născut, un om...

Mama pe sine însăşi de rod se întreabă

Se sfătuie nu c-o livadă,  c-un pom.

Mama e acea care face cărare întâia, apoi –

Nu se întoarce pe ea niciodată înapoi...

 

 

 

 

Primele cuvinte

 

 

Vorbeşte fiule, aceste trei cuvinte

Pe care le repeţi întruna –

Eu îţi aşez oglinda clipei înainte

Să vezi în ochii tăi ce tainic râde luna.

 

Zboară cuvintele – unul decât altul mai vioi,

Chiar de ocheşte cineva, aţâţat să tragă, -

Tu eşti în sufletul meu singurul altoi

Pe tulpina vieţii – creanga cea mai dragă.

 

Vorbeşte, pe silabe, cum mai uşor îţi vine,

Repetă cuvintele până-ntr-atât,

Să mă trezească din adânci suspine

Gândul, că suntem, şi-i pace pe Pământ.

 

Vorbeşte, te ascultă zori de zi, se-arată

Timpu-i lângă dragul nostru prag –

Durerea ta şi-a mamei să încapă

În razele ce către noi se trag.

 1983

 

 

Caut o ţară

 

Caut o ţară a copiilor talentaţi...

Intru în societatea amorfă până la brâu

Înspăimântată când o zi întârziată

Se frânge între un nume descoperit

                             şi propriul fiu…

 

Las uşa deschilă şi plec din mine deseori

De bunăvoie în inimă să intre

Nenumăratele sărbători

Pe care le-am născut doar eu cu mintea

mea. Să mi le-ntorc din nou

În sufletul cât luna şi fraged cât un ou.

 

Stol de păsări – un şir de bucurii

Le dau zborul zilnic şi nu le număr...

Să nu mă prindă o vârstă anume

Cu zorii înfloriţi pe un singur umăr.

 

Caut o ţară a copiilor talentaţi...

Să prindă de aripi câte o bucurie

Să am motiv aici să mă reţin

O toamnă, o viaţă, o mie...

 

Caut o ţară, şi copii cuminţi...

Să am umerii amândoi înfloriţi.

 

 

Mai mult bine

 

 

Mai mult bine, rău - deloc.

Fug prin creieri ca prin foc,

Şi aprind gânduri măreţe,

Şterg dispreţul de pe feţe.

Şi când dau de o cruzime

Antrenată-n barbarism

Glod la ceru-mi anexat,

Nu bag seama de mărime

(Sunt de baştină din sat),

O amestec printre rufe

Şi le pun la clocotit -

Şobolanii printre tufe

Şapte vieţi m-au urmărit.

Nu doresc vre-un piedestal,

Nici pantofi cu toc înalt,

M-am născut nu în spital, -

Ci pe-o brazdă, la arat.

Urma lacrimei, de mama trasă,

Mi-e cărarea ce-o parcurg.

De-o mai fi să fiu mireasă -

Într-o flacără de rug...

 

 

Şi corpul

 

 

Şi corpul de onoare e sătul

La vârsta când de toate am destul

Înveşmântată cu dovezi feroce

Şi înălţată în credinţa ta

Dorinţe-alese de mi-ai sugera

Ca sufletul, întronat în vis,

Să mai domine peste paradis

Sau, în ungherul cel mai luminat

De răsărit, de asfinţit deposedat

Un om cu totu-nstrăinat

De toate ce se-ntâmplă zi de zi

Înveşmântată cu dorinţa de-a iubi

Studiez puterea ce nu m-a cuceri

Pământul ridicat până la cer

Şi tot mai mult efort îţi cer,

Mai mult curaj de-a fi un solitar

Când o femeie intră în altar.

 

 

 

 

Înghesuiți în inima mea

 

 

E soare mult în trupul meu, e soare –

Ei, cine-a constatat că omul moare?...

Laolaltă cu noul atac

Pe care mi-l pregătesc prietenii cei mai buni

O rază de soare pe trup eu îmbrac –

E șoapta de la străbuni.

 

Un clopot sunt, sfânt, un clopot revoltat –

N-au părăsit bisericile toate

Prin suflete când am sunat

De neamu-mi, cea mai veche noutate.

 

Eu nu vă sun pe la ureche -

La ce bun să vă trezesc,

Cerul să vă dea pereche

Dorul cel Dumnezeiesc.

 

 

Nu mi-aţi făcut nici un rău

 

Nu mi-aţi făcut nici un rău: doar atât –

Mi-aţi izgonit copilăria din sânge.

Zorii de-atunci poartă chip urât,

Inima – bătăile îşi frânge.

Fiecare moleculă se vrea, trăind în societate,

Să fie adevăr preacurat. Mă-ntreb, de unde

Cruzimea ia lacheii ce-o slujesc? Ce necesitate

Prin venele lor zilnic pătrunde?

Mi-au secerat din suflet lanul de grâu

Un soare alb ca romaniţa, un soare vertical

Trece prin ecoul groaznic,

în scrum până la brâu,

Crezând că fumu-acesta e fum industrial.

Literele n-au putere să se ţină-n cuvânt:

E anotimpul, când rugina nu roade, plânge…

 

Nu mi-aţi făcut nici un rău, doar atât:

Mi-aţi izgonit copilăria din sânge.

 

28.06.80

 

 

 

 

Mâinile femeii

 

...şi doar braţele spre noapte

Femeia şi-a lăsat în prag:

Să descuie... se prea poate

Nu-i vina lui c-a-ntârziat.

 

Iar mâinile, jemute ierburi.

Pe când femeia adormi,

îl căută pe cel bărbat

La gâtul lui s-au înnodat:

Ca să-i stoarcă glasu-un nume

Nici bizar, nici lăudat,

Poate cel mai drag în lume...

 

Străin nume-au auzit...

Ce durere a-ngrozit

Pân" la roşu a crispat

Harnicul acestor mâini...

Grăbit s-au întors acasă

Uşa bine-au încuiat,

Obosite-liniştite

Alături de femeie s-au culcat.

1977

 

 

Gând

 

 

Fiul meu, între respirația ta şi a mamei

Dansul globului pământesc nu mai sfârşeşte,

Omeneşte se aşterne foşnetul arborilor în rod

Sub muzica ce ţâşneşte din

                      oglinda ploii zorilor devremi,

Ce-au inundat cuprinderile cu razele graiului.

 

Fiul meu, între respirația ta şi a mamei

Inima bunelului e zidită, şi palpită ca şi cum

Ne-ar întreţine respirația cu lumină,

Sau ne-ar ocroti demnitatea de scrum.

 

Fiul meu, între respiraţia ta şi a mamei

A intrat timpul plin de vise, terasele cărora

Numai înflorire şi zbor răspândesc.

 

Fiul meu, între respirația ta și a mamei

Şi soarele gândeşte,

          hrănind zilnic văzduhul cu pace, -

Eu te ridic sus pe palme, către acest gând.

 

 


Nu trăim decât o singură dată

  

Nu sorbi văzduhul fără nici o felie de soare.

Nu alerga zilnic în ospeție la altă depărtare.

Zorii toţi, deodată, spre cer vor izbuti –

Părăsindu-ţi inima, tânără de nu va fi.

 

Cu ochii în ţipete, cu sufletul curgă timpul prin el.

Împodobeşte-ţi destinul cu avuţia iubirii.

Vijelia trupului adună scurcelele focului rebel,

Domesticit de tăria locatarilor firii.

 

Izbânda ni-i în preajmă, primejdii nu ne-apasă.

Șuvoaiele trecerii surprize ne-au oferit:

Spre soare ne-nălţăm, cum se înalţă o casă...

Nu-s femeia, ci ziua în care trăieşti tânăr şi cinstit.

 

 

 

Anotimp sufletesc

 

Aşa senină ploaie am mai văzut odată:

Ascunsă de copii, plângea în sine mama,

Și zarea înalt aprinsă de atunci e înlăcrimată,

Și plânge uneori fără să-şi dea seama:

Ce anotimp domneşte în vorba omenească,

Și cum se simte spicul în ochi aprinşi rodit?

Nereţinându-şi jalea, fulgerul trimis e să lovească

Cerul sufletesc de nori răutăcioşi acoperit.

 

Aşa senină ploaie, dar uite că nu trece,

Ci în dureri adânci pâraiele-şi revarsă,

Și îmi răneşte graiul, dansul ei cel rece –

Dar eu, copil naiv, o tot adun în plasă,

Aşa cum ochii mamei îi tot adun în mine

Cu tot ce au văzut în viaţa lor frumoasă, -

Dar ochii părinteşti, în loc să mă aline,

Mă izgonesc în ploi, să fiu mai sănătoasă.

 

 

Mica mea bucurie

 

Hai, râzi! copil cu sufletul de ape,

Râzi! de fructul izbânzii aşa de aproape,

Zilele vin cu buzele de lapte

Pe cerul memoriei să se arate.

 

Râzi! mica mea bucurie, ca o vioară

Râzi! sărutat pe frunte odinioară

Când treci prin casa guvernamentală

Şi scaunele toate se răscoală.

 

Râzi! să se multiplice-n fuga ta umbra

Şi să ies din ţinutul tristeţii,

Dansând cu ultimile ştiri rumba

Scuturând de pe slove scaieţii.

 

Râzi! drumul meu, grabnic dus

Şi-n răsărit, şi-n apus,

Râzi! să nu încerce omul obtuz

Să-i umble vieţii prin auz.

1980

 

Cântec

 

Femeia care plânge de parcă ar cânta,

Femeia care cântă de parcă-ar săruta,

Femeia ce sărută de parcă vrea să râdă,

Femeia care râde cu inima ei sfântă, -

 

N-a săpat cu şoapta, nici lumii n-a strigat,

Dorul circular în taină a purtat,

L-a ţinut ascuns ca pe un bun furat, -

Iubea nespus bărbatul din alt vis adunat.

 

Femeia care plânge de parcă ar cânta,

Femeia care cântă de parcă-ar săruta,

Femeia ce sărută de parcă vrea să râdă,

Femeia care râde cu inima ei sfântă...

1977

 

 

Iubirea după geamul termopan

 

 

Iubirea după geamul termopan…

E ca şi cum – cerul cu vată-i în urechi,

E ca şi cum – să n-ai nici un duşman:

Nici unul nou, nici unul vechi…

 

Iubirea după geamul termopan…

O schimb pe-un strop de libertate -

Cum să auzi că e sfârşit de an,

Şi cui să strig că am avut dreptate.

 

Iubirea după geamul termopan…

Un vacuum sau poate-o şmecherie?

Şi pieptu-ţi e un deal viran,

Castelul - doar o fantezie…

 

Iubirea după geamul termopan…

E ca și cum ești fără țară,

E ca și cum un sâmbure-n bostan

Idee n-are ce se-ntâmplă-afară…

 

Iubirea după geamul termopan…

 

 

La micul ecran

 

De unde aşa aromă în trandafiri sălbatici,

Şi cine-i regizorul ce-a rânduit tulpini?

Din palma lui Iisus coboară filosofii antici:

Nu-n petale, în ghimpii dresaţi şi arini.

Vântul de-acasă, de la ţară, cel de sub fereastră

Mătură colbul de lângă Ştefan cel Mare.

S-a înălţat în izbândă Pasărea măiastră

A trupului tânăr, şi-i fără ajutorare.

Buzele de viscol pe flăcări le lipesc:

Deloc nu mă frige. Se frige însuşi focul

De dorul meu nestăvilit îl molipsesc

Şi rugul nu-şi mai află locul.

Mi-i ţinuta demnă de harul ce mi-i dat:

În faţa carieristului nicicând plouată-am stat,

Şi nici n-am spart cu fruntea pânză efemeră

Ce-acoperă ţinutul precum o emisferă...

 

De unde aşa aromă în trandafiri sălbatici?

Şi cine-i regizorul ce-a răspândit tulpini?

De-a închis în inima mea ghimpii ostatici,

Şi tu la miez de noapte încerci să mi-i alini.

 

 

Nu trăim decât o singură dată

 

Nu sorbi văzduhul fără nici o felie de soare.

Nu alerga zilnic în ospeție la altă depărtare.

Zorii toţi, deodată, spre cer vor izbuti,

Părăsindu-mi inima, tânără de nu va fi.

 

Cu ţipete nu lovi în suflet, curgă veacul prin el,

Împodobeşte-ţi destinul cu avuția iubirii,

Vijelia trupului adună surcelele focului rebel,

Domesticit de tăria locatarilor firii.

 

Izbânda ni-i în preajmă, primejdii nu ne apasă.

Șuvoaiele trecerii surprise ne oferă la nesfârşit –

Spre soare ne înălţăm, cum se înalţă o casă...

 

Nu-s femeia, - ziua,

în care trăieşti tânăr şi cinstit.

 

 

Să fi iubit atât de mult

 

Nu pot să zic că am iubit

mai mult

Atât pe cât destinul mi-a cerut,

Să am putere să străbat

prin beznă

Pe când Stănescu

săruta o gleznă,

Şi o-nnălţa subtil

în liniştea de lună,

Dovadă – el a creat

femeia cea mai bună.

 

Nu pot să zic, de ce aş zice oare,

Să-i pese cui că sufletu-i

în floare

Sau poate-i vestejit

de când plecase el –

Mai tânăr ca sonetul,

mai trist ca un rondel.

 

Nu pot să zic că am iubit

mai mult -

Atât pe cât destinul

mi-a cerut…



Către inimă

  

N-am cerșit niciodată o clipă de dor.

Și ce mândră am fost c-am putut să iubesc,

Că, într-o clipă știut-am să-învii, și să mor,

Să mă bucur că-n ieri, și că-n mâine trăiesc.

Cum mama potrivea focul să nu ardă pâinea -

Am potolit cu încetul jăraticul în trup.

Iubirea mea…

Nu eu, ci ea mă stăpânea:

Naive gesturi – durerile-mi erup.

Mă bucur, lume, că port

în mine-un foc,

Că n-am știut de el a mă ascunde.

Fiecare om în viață are un loc:

De-l sfințește, de-l ponigrește –

De unul singur el răspunde.

 

 

 

 

Tai o felie din gerul cumplit

 

 

Tai o felie din gerul cumplit

Și o lipesc de trupu-mi, fierbinte:

Te iubesc, te-oi iubi, te-am iubit

Inima se aruncă către minte.

Ah, aerul acesta nu se procură…

Domnule, nu-ți șterge nasul de zid:

Te apropie de gură, dulcea mea arsură,

Ajută-mă, netoții să-i derâd.

Îmbrățișez o creangă, rodită

Copacii în plin rod invidia nu pricep,

Pe cealaltă zare a sorții – proptită

O nouă carte eu încep.

 

 

 

 

În noapte, în tren

 

 

În noapte șoaptele-s de iarbă,

De trandafiri – sărutul ți-i,

În fuga trenului, în grabă

În ochii mei tu cum rămâi?

De ce te ții? De vre-o privire

Rămase-și agățat pe-o noapte

Sau te-ai făcut comod, și mire

La toate gările în parte?...

În noapte, mai ales în tren

Când infinitul ți-i în palmă

Gonesc poetul

 

 

În veacul rătăcit printre poeți

 

 

Am să revin în fiecare mai sunt icoane pe pereți

Adus de dorul care mă apasă

De veacul rătăcit printre poeți…

Voi sta timidă la masa de Crăciun

O crizantemă salvată de nămeți

La ziua ta de naștere-n ajun

În veacul rătăcit printre poeți…

 

În veacul rătăcit printre poeți

Unde lumina e cea mai frumoasă mireasă –

Tu, dorul meu, știut-ai să aștepți

Și să-ți înalți în sufletu-mi o casă.

În veacul rătăcit printre poeți…

 

 

 

 

De unde? şi când?

 

 

Din care durere ori zi trecută,

Din care nereușită ori vorbă tăcută,

Din a cui neplăcere, a cui existență,

A cui bucurie, a cui indiferență, -

 

De unde? și când? am învățat să glumesc

Cu bărbații pe care alte femei îi iubesc...

 

La ce bun din stropi de ceară o ploaie să adun,

Din soare să cerșesc tot cu picătura?

Cum să reții în sânge viscolul străbun

Când flacără și fulger îi este trăsătura? –

 

De unde? și când? am învățat să glumesc...

Și nimeni nu pricepe cât de mult te iubesc...



Umbra cea de trandafir

 

Umbra cea de trandafir

De pe gura ta o rup -

Nu e rană, nu mă mir

Am o inimă de lup

Îmblânzită de lumina

Unui zâmbet presupus,

Doamne, hai, întinde mâna

Dorului urcat în sus,

Nu lăsa a mea visare

Ca o boală pe pământ

Sunt mai transparent ca zarea

Zămislind un lucru sfânt.

Umbra cea de trandafir

De pe gura ta se duce

Clipa-n care o admir

Desenează o răscruce

Unde sunt lăsat uitării

Patru zări – unde mă duc?

Pe surâsul presupus

Glasul meu, al unui cuc.

 

 

 

 

La nunta crizantemelor

 

 

Era într-o după amiază, în care

La nunta crizantemelor am fost invitat –

Pe buzele ce dau stingher în floare

Întreg Universul surâdea mirat.

 

La nunta crizantemelor,

venisem şi noi: doi străini

Din lumi atât de diferite

Cum e un uragan şi floarea cea de crini

Pe clipa mea de viaţă – adormite.

 

La nunta crizantemelor m-am reţinut un veac

Şi-am admirat cum ninge şoapta ta, de-ndată

Ce eu pricepeam bucuros să tac

În vorba ta curată şi nevinovată.

 

La Nunta Crizantemelor şi azi revin

Mintea şi cu inima ţese-un gând senin.

 

 

 

Până la dragoste

 

Până la dragoste s-ajung mi-am zis la început,

De-atunci tot vn spre ea: din vers până-n sărut,

Din strigăt – în şoaptă, din blestem – în cânt:

Cu zâmbetul, durerea, cu adevărul sfânt...

 

Până la dragoste să vin: e ţelul meu suprem,

Cred: mai departe nu e nimic senin, nici un îndemn,

Ce-mi place în ea – are lumină şi culoare,

Si haina ei îmi vine, şi casa-încăpătoare-i...

 

Până la dragoste s-ajung, alt vis nu am avut.

Uimirea, suferinţa, stejarii mai înalţi... –

Să spună toţi acei, cândva de m-au ştiut.

Până la dragoste s-ajung, vă rog, să mă lăsaţi...

 

 

 

În trenul meu erai şi tu

 

 

Eu vin de la Zilele Nichita Stănescu... -

Vei citi în satisfacția care mă predomină...

Mă scuzi, cine ar putea să-mi spună,

De cât timp te afli lângă mine

Stăpânul ochilor triști și frumoși?

Prin câte gări am trecut împteună

În noaptea de vis,

 nedumerită și ea...

Vorbește, stăpânul gurii pline cu șoapte

Din preajma mea...

Da, eu vin de la Zilele Nichita Stănescu.

Din câte știu, eram singură în compartiment.

Undeva am mai văzut acești ochi albaștri

Ce-mi pătrund atât de tainic în piept...

Posibil, m-am dezbrăcat să dorm liniștită,

Citind din creația unui mare poet...

 

Cu martie încerc să mă-apropii

Cu martie din ochii tăi am să plec...

 

  

Acest timp al iubirii

 

Am să las

acest februarie cu gheţuşul şi păraiele sale

Să vă turmenteze ca un vin din orăşelul subteran

Unde cosmonautul Gagarin a cinstit şi...

a iubit trei zile la rând...

Şi nici o securitate nu avea dreptul

să-l intimideze cumva

cu răsuflarea prin preajmă...

Am să las, precis, acel bileţel

Cu două cuvinte

Timide: „Îmi placeţi...”

Am să las în istoria cotidiană

şi un bârfitor

Care stă agaţat cu ambele mâini

de numele cel mic,

Şi un securist – ţinându-se bine

de numele cel mare,

Şi un copil frumos traversând Europa

Cu fulgerul zâmbetului său –

un ritual în plină dimineaţă...

Pentru cel mai sănătos creier...

Şi de ce nu, - am să las

Un numar enorm de evenimente

Pentru că mi-i dat să iubesc...

 

 

 

 

Iubirea, problemă de stat

 

 

Omul acesta e numai iubire -

Precum acela e numai venin,

Precum altul e numai o mie

De metri pân-la cimitir.

 

Omul acesta e numai speranţă –

Precum sângele trupul înalţă,

Precum brazda se coace în pâine

Şi infinitul miezul ei rămâne.

 

Omul acesta e numai dor –

Precum mersul ţine de picior,

Precum stânca ţine de piatră

Şi tăria ei în vis ni se arată.

 

Omul acesta e numai iubire –

Precum acela e numai chin,

Precum altul e o călătorie

Prin care bucuriile ne vin.

 

 

 

Visele-n zece volume

 

 

Ulicioare, şi prospecte, şi etaje, şi femei:

Visele-n zece volume – citeşte din care vrei.

Şi o tusă ne-ntreruptă – două zile iar se ceartă,

Una-i ziua cea venită, alta-i ziua cea plecată.

Deschid semaforu-n gară: pleacă timpul gâlgâind

Şi presimt doi paşi alături,

Sprijinindu-se pe rând.

Ulicioare, şi prospecte, şi etaje, şi femei:

Roi de-albine ruşinate, veacu-nalţă în călcâi,

Însoţind umerii sprinteni, ca elita pe-mpărat,

Cu trăsura voioşiei ele-n casă mi-au intrat,

Au gospodărit o vară,pe Baudelaire l-au mai citit,

Aşteptându-mă cu o vorbă -

N-am ştiut şi n-am venit.

Ulicioare, şi prospecte, şi etaje, şi femei:

Visele-n zece volume, începând cu clasa întâi,

Şi o faţă-nchipuită, şi un nume presupus –

Mi-au rămas în ochi doar fulgii,

Dansul lor urcat în sus.

 

Şi mă simt în toate-nvinsă, dar supusă nu pot fi –

Sunt datoare c-o iubire clipei în care voi muri.

 

 


Competiţie

 

 

Două văi se fugăresc…

Vântul, liniştea şi ploaia

Le privesc…  De  după deal

Altă vale se coboară -

Cine visele-şi omoară

Şi se vrea om mare, mare –

E naivul fără luntre, fără vâsle

Pe un râu uscat de tot

Într-o vale erodată

Tu - pe un deal, şi eu - pe altul

Stăpânim în suflet statul

Împărţit pe câte-un petic

Al sărutului alergic…

Lasă visul meu, om sceptic

Soarta ta - un simplu boţ

Adunat în palmă strâns

Precum visul unui soț,

Văile ce tot coboară,

Văile ce vor să urce –

Mă iubesc de mă omoară

Un sărut în semnul crucii.

 

 

 

Purtător de gânduri

 

 

Hai lasă ora ceea de după amiază

De după genunchi

Să se rotunjească

Să împletească mersul domol

Al gândului azuriu ca cerul

Pe care-l beau din palme

În fiecare clipă

La fiecare rugă

A lucrurilor ce vin în mâinile mele

Să le ţin sau să le duc

Mai departe decât au ajuns

Să le ascund sau să le arat lumii

Lucruri mici şi lucruri mari

Iubite nespus sau îndeajuns părăsite

 

Cine e în putere să se deteste pe sine

În clipa când e recunoscut

Purtător de gânduri…

 

 

O vară toată, dragostea


Pe dealul din marginea zării,
Cu sufletu-n palme întins,
Acum, chiar în arşiţa verii,
Tu, dragostea mea, ai învins.

 

Mi-ai devorat şi uimirea

Şi clopotul ce-n suflet răsună

Doar eu să-i aud amintirea

Din marea durere străbună

 

Pe dealul din marginea clipei

Pe ochii mei  fiind stăpână

Mai picură lacrima aripei

Ca laptele zării la stână.

 

 

 

 

Responsabilitate

 

 

Eu eram timp de o secundă

În mileniul trei,

Tu erai în ultima secundă

A mileniului doi,

Şi vroiai avantajul să îmi ei

Să rămânem între secole-amândoi.

Încercat-am să te trag spre mine

Era şi responsabilitatea mea:

Între secole să nu te scap cumva…

Când eram în mileniul trei deja de un minut

Îmi ziceai că mult timp nu voi muri

Între secole nu e nepăsare

Şi un soare-n plus

Nu poate răsări,

Şi responsabilitatea toată îmi aparţine

Să ademenesc către mileniul trei

Cât mai multe bucurii, şi nu suspine.

 

Te-am ademenit să vii în mileniul trei

Ci tu, ca o lumânare, ai ars

Luminând calea la nişte mişei

Atât de calm în mileniul doi ai rămas.

 

 

 

 

I-aţi în valiză glumele triste

 

 

I-aţi în valiză glumele, triste

Şi pleacă cu ultima lună de toamnă…

Zilele au degetele unei pianiste

Şi mândria de primă-doamnă…

 

Culege pe laptop gesturi bizare

Fiecare cu numele său, mic…

Șterge din amintiri numele cel mare

De care de mult mă dezic.

 


Atent

 

Sunt neatent adesea la răscruci

(Două milenii fără de papuci)

Pe stânga şi pe dreapta  - numai cruci

Pe gânduri tu încerci să mi te urci

Din arta de-a fi (z)eu) - mă smulgi

Cu mine simplu zilnic te descurci.

 

Sunt neatent adesea la răscruci

Mi-s paşii des plantaţi în multe lunci

Şi ochii returnaţi în vorbe lungi

Pe palma nopţii tihna să ţi-o culci.

 

Sunt neatent adesea la răscruci

Abia când te urăsc tu mă seduci

Între milenii însă te încurci

Ţi-s buzele – aprinse dungi

A zării care se deschide -

Un copac plin de omizi.

 

 

Evadare

 

Evadează din mine florile

Neoferite până acum

Vreunui eveniment

Important…

Vântul cenzurează aromele –

Întristate mesaje ce se reîntorc

La baştina sa –

În inima mea.

Evadează din timp

Clipele devenite istorice

Şi împachetate la arhivă.

Paginile în care

Sunt implicată

Personal

Încă nu au îngălbenit -

Ele, le simt durerea,

Evadează din mine săptămânal…

 

 

Cel vinovat

  

Cu disperarea celui vinovat

Mi-e veacul întreg înfăşurat

Cămaşa zilei mi s-a lipit de trup

Aş dezlipi-o, bucăţile se rup

Cu găurile zilei ce mă fac –

Interogată, nu doresc să tac

Cum tace noaptea-n gura mea

Retrasă-n  inimă de stea

Cu  mare sens, dar la ce preţ

În miezul iernii eu provoc dezgheţ.

 

Cu disperarea celui vinovat

La întrebarea zilei conturat

Cobor minutele, şi orele, şi veacul

În clipa izbăvirii caut leacul.

 

 

Obligaţi

 

Mă deranjezi cu-ndemnul, înrobit

De parcă te-ai născut, în lume rătăcit,

De parcă pân” la naştere ne-am fi tot iubit

De faci un pas – al doilea-i necesar

Să-l fac anume eu, la fel de clar şi rar

Să ducem dorul pas cu pas prin ceaţă

Cât va dura întreaga noastră viaţă

 

Şi de nu faci tu primul pas

Un drum neînceput ar fi rămas,

Şi cel de-al doilea pas de nu-l fac eu

E frântă calea către Dumnezeu.

De parcă de blestem fiind obligaţi

Unul de altul  vom fi  mereu legaţi

 

Şi corpul

Şi corpul de onoare e sătul

La vârsta când de toate am destul

Înveşmântată cu dovezi feroce

Înveşmântată cu credinţa ta

Dorinţe-alese de mi-ai sugera

Ca sufletul, întronat în vis

Să mai domine peste paradis

Sau, în ungherul cel mai luminat

De răsărit, de asfinţit deposedat

Un om cu totu-înstrăinat

De toate ce se-ntâmplă zi de zi

Pe malul prăbuşit în

Înveşmântată cu dorinţa de-a iubi

Studiez puterea ce nu m-a cuceri

Pământul ridicat până la cer

Şi tot mai mult efort îţi cer

Mai mult curaj de-a fi un solitar

Când o femeie intră în altar.



În altă zi

 

Cu ochii altcuiva privesc peste un veac

(la Dumnezeu) –

Căruntă, supărată, cui să plac?

Şi tu, te oglindeşti în chipu-mi calm

(De meritul suprem pe care-l am)

Întotdeauna merit să te am

În zi, în noapte, pe pământ, în cer

 

În altă zi – sunt poate mai comodă

(În dragoste n-am fost nicicând la modă)

Nici floare, nici livadă să nu-mi zici

Când eşti împrăştiat printre amici

Culege-te din ochii mei cei cruzi

Încearcă liniştit să mă refuzi

Or, valul fără maluri nu e râu.

 

 

Răzbunare

 

Nu mă răzbun pe acest bărbat frumos

(Nu importă al cui sprijin poate fi)

Conduce un stat ori suflă în os

Sau îşi lipeşte pe sprâncene câte o zi

Îl provoc să mă admire un pic

La distanţă destul de mare (bună)

(Aşa urâtă,) ieşită dintr-un groaznic accident

Viaţa îmi e colacul de salvare.

Nu mă răzbun pe nimeni, nici pe el

Ziua de Crăciun îmi e oglindă vie

Gândurile geroase inundă al nopţii tunel

Şi eu răzbat cu multă mărinimie

La ieşire iarăşi dau de gestul omenesc )dânsul)

Atent, atât că cerul se înalţă

Şi moleculele în mine se-nmulţesc

Precum lumina-n plină dimineaţă.

 

 

 

 

De viaţă

 

 

De viaţă lungă şi frumoasă

Poeme tălmăcesc în nopţi

Metaforă, fir de mătase

Tras tainic de părinţii morţi

 

De viaţă lungă şi frumoasă

Un cântec strângem între uşi

Amiezi senine se aştern pe masă

Aud, se-ntorc paşii cei duşi.

 

De viaţă lungă şi frumoasă

Doi trandafiri culoare – adună

O, Doamne, dragostea-ţi revarsă

Pe casa mea, vatra străbună…

 

De viaţă lungă şi frumoasă

Gândesc din noapte până-n zori

De chinul meu ori cui îi pasă.

Străină cu fraţi şi surori…

 

De viaţă lungă şi frumoasă…

 

 

 

 

 

 

 

Mirată

 

 

Mirată trec printre secunde,

Și printre mari parlamentari –

Unde e veacul în care să mă simt poet,

Unde e țara fără de demnitari?...

 

Mirată șoapta mi-i, și dansul,

Și nervii toți mirat gândesc...

Mirată mi-i și graba, pasul

Și sângele de neam domnesc.

 

Mirată te sărut pe frunze

Cireș amar, și nuc rotat ...

Mirată liniștea-i s-auză

Când tot norocul ai ratat.

 

Mă miră zarva de la curte,

Și lingușirea la altar –

Mirată trec prin viață, uite...

Se miră unii foarte rar.

 

Unei singure, sau unei sincere ploi de îmbrăţişări –

Eu încerc să-mi găsesc norocul

Oriunde, sau anume în faptele zilei de ieri…

 

Ştiu că voi găsi câteva, sau cel puţin un cuvânt

Uzat de prea mare încărcătură cu sensuri sau

Lipsa cuvintelor purtate de vânt -

Tolănite în fotoliul în care eu nu mai stau.

 

Sau voi descoperi în spaţiul dintre noi doi

Oglinda ce multiplică mirarea de chipuri bizare

Și provoacă anotimpuri târzii, şuvoi

Prelinse în suflet, sau peste zare…

 

Când spaţiul dintre degete cedează locul

Unei singure, sau unei sincere ploi de îmbrăţişări –

Eu încerc să-mi găsesc norocul

Oriunde, sau anume în faptele zilei de ieri…






Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu