Teiul de vis-a-vis
Toate frunzele
tale – mii de ochi –
Mă privesc prin
geam zi de zi
Sugerându-mi
ideea
Că o dată aș mai
putea iubi
Pe cineva în
putere
Să provoace un
viscol în mine
Și eu să torn
mii de poeme:
Cele mai
frumoase și mai senine,
Să șoptesc metafore,
Să strig sensuri
noi, moderne,
Să valsez în
versul
Care șuvoi se
așterne
Pe frunte, pe
ochi, pe gură… –
Doamne, rogu-te,
Dă-mi în toate
măsură…
Frunzele tale –
mii de ochi –
Mă privesc
de-ndată
cum intru în
birou…
Eu îți surâd, te
salut, și rămân
Prinsă în peisajul
acestui tablou…
Dorul
Mânzul cele cu
floare albă în frunte
Aleargă prin
durata corpului meu
Cu nechezatul
din soare, din munte,
Sprijinindu-și
copita de gându-mi, cu greu...
Nu-l oprește
adăpostul, fânu-n curte,
Nici ulucul plin
cu lumină...
Iar își scutură
floarea din frunte
Peste făptura
celui de-o să vină.
E pornit pe mult
timp, mi se pare,
Mulțumit că-și
aruncă copita în vânt:
Din pieptu-mi
pornește acea alergare
Ce vorbește că
tânără sânt…
Ce
haine frumoase mai poartă iubirea
Ce haine
frumoase mai poartă iubirea...
Doar ei îi stă
bine în chipul oricui:
Și-a celui ce
zilnic respinge mâhnirea,
Și-a celui pe
care nu poți să-l supui.
Ce haine
frumoase... Mă-mbrac în iubire...
Șiura se-nvârte,
în juru-mi, aiurea ades,
Și cerul proptit
pe înalt mai stă să se mire:
Șă vadă cum știu
din trupu-mi să ies...
Și intru-n
iubire, în haina senină, aleasă...
Intru-n iubire
pe-o viață, pe-un veac...
În clipa când
lumea îmi zice mireasă
Alături de cel
ce-mi e ca un leac.
Ce haine frumoase mai poartă iubirea…
ALL
MEN
All
men
Who
passed through my heart
Some
rushing,
Others
lingering for a while –
Could
return today, even,
At
least
To leave a kiss on my forehead.
All
men
Because
of whom
My
heart is often pale
Could
enter
On
one of these pages
On
the occasion of this celebration.
Maybe
even one of them could admit
That
my shadow was comfortable for him
(And
he, at last, learned something, for sure),
And
then he could take his destiny in his hands
Fastened
to my breast
Like
a safety pin.
All
men,
I
want all those I’ve had,
Some
young and joyful,
Some
already dead…
To
forgive me when, madly, I cry
For
my droplet of air,
For
my handful of the sky.
Criteria
You are the echo
of my thoughts complete
Of the insanity so
sweetly laid,
Tell me, I pray,
on what criteria
I chose you
willing master of my shade?
Now, speak again,
from your enormous calm,
In which all the
Chinese can never go
The wind itself is
shaping like your psalm
From head unto the
toe.
You are the echo
of my thoughts, bar none:
Al those I never
uttered until now…
I smiled, while
thinking all under the sun -
But Jesus smiles
in front of me, somehow.
Traducere Daniel Ioniță, Australia
Toţi bărbaţii
Toţi bărbaţii
Care au trecut prin inima mea –
Unii în fugă,
Alţii reţinându-se îndelung -
Ar putea şi azi să mai revină
Cel puţin
Pe frunte să lase un sărut.
Toţi bărbaţii
Din vina cărora
Inima mi-e palidă deseori
Ar putea să intre
În una din pagini
Cu ocazia acestei sărbători.
Ar putea să recunoască măcar unul
Că în umbra mea i-a fost comod
(Şi un sfat a reţinut precis),
Şi apoi să-şi ia în mâini destinul
Prins la pieptul meu
Precum un bold.
Toţi bărbaţii…
Aş dori, chiar toţi –
Unii tineri, veseli,
Alţii deja morţi…
Să
mă ierte, când nebună cer –
Stropul meu de aer,
Palma mea de cer.
Criterii
Tu ești
ecoul gândurilor mele
Al
nebuniei dulce înțeles...
Hai,
spune, după ce criterii
Stăpânul
umbrei mele te-am ales?..
Hai,
spune, din tăcerea ta enormă,
În care
toți chinezii nu încap
Și vântul
își ia propria ta formă
De jos
până la cap.
Tu ești
ecoul gândurilor mele:
A celora
pe care nu le-am spus...
Am surâs
gânduri cât frunză și stele -
Surâde-acum
în fața mea Iisus...
Drum spre adevăr
Vreau vârsta-mi să fie nu multă, - senină,
Zărită de tineri dis de dimineață.
Potecă-s, cotită, și abruptă, de viscol se anină
De pare că fuge pe alături de viață.
M-au răpit de prin părți, așa, fulgerândă? –
Acesta mi-e cântecul sau poate osândă...
Că nu-s cărare prin scrum și tăciune,
Ci duhul pornit spre o orbită a sa.
Cine pe cruzime dorea să se răzbune –
Se elibera de noaptea ce-n el se îndesa.
Să scoți din inimi cea beznă adâncă?! –
Omul care e om întuneric nu mănâncă.
Iată-mă-s: potecă fulger, dar n-o să omoare.
Trezi-va la luptă hrinca de pâine, pelinul...
Nesomnul cioplește veac nou peste zare
Și arde în suflete pașnic căminul.
Unicul protest
Azi seara eu vreau să iubesc...
Dezbrac zece
rânduri de haină politică
Până dau de
mine, femeia... Dezmeticesc
Chinul…
Ce dulce zilnic el mă spintecă...
Salvarea încarcă florile ofilite,
Gonind pre cei
mai buni chirurgi...
Salvează-le, tu, doamne sfinte,
De doctrini, şi nu de fulgi.
Vreau pe noptiera visului aglomerat
Flori proaspete ca dimineţa.
Prezidiul timpului meu e revoltat
De unicul protest:
viaţa...
...Azi seara eu
vreau să iubesc...
Las gura mea
rece pe strigătul nopţii…
Zori sihaştri în
preajma-mi adoptesc,
Săgetând în
palmă,
se-adânceşte linia
sorţii.
E puțin
să-l admirăm
Eminescu...
E PUȚIN SĂ-L ADMIRĂM!
Acest preludiu
În flăcări dezgolite de scrum și întuneric,
Reținut pe-o clipă
Pe marginea râpei ce duce-n oricine,
și răbdător oricum în crivățul credinței,
hoinărind chiar și-n deprinderea de a fi:
un arbore de-a fi, încuibat
cu roada în ochii noștri,
un vânt imens de solitar ce e
râvnind clamoarea inimii senine,
un larg de a fi
menit de a prevesti și gândul cel distrat,
un zid de a fi, dăinuind fiecare visare...
EMINESCU...
E PUȚIN SĂ-L NĂSCOCIM!
E o necesitate a acestui popor,
E o întâmplare a acestei vieți
Cu obiceiuri magnifice,
Până în sine însăși încordate;
E un adevăr al destinelor deprinse
Cu frumuseți înrădăcinate și suferinți.
EMINESCU
E PUȚIN SĂ-L AVEM!
Acest nume erupt din unica înflorire a bucuriei
Ar trebui păstrat însăși în propria soartă.
Panoramă
În ochii lui – indiferență totală.
Ceață țâșnește din ei
Poate că e starea lui matinală,
Sau ura vre-unei femei?!
Ce vorbea vrea să spună
De-o rumegă atât ? –
C-un ceas mai târziu răsună
Înjurătura oprită în gât.
Culoarea-i oricând preferată:
Palidul șters – sunet răgușit.
Câteodată în vis i se arată
Cum că nu e mort, ci ar fi trăit.
Eu aleg florile
Eu aleg, un
strop, să plouă,
Dragostea cu
multă rouă,
Şi pe gură, şi
pe ochi,
Plânset dulce –
flori de plopi,
Flori de luni,
şi flori de joi
Flori de rouă,
Flori de soare,
Viața mea plină
cu flori,
Inima, flori de
mirare…
Şi acum, te rog,
mă lasă
Între flori, să
scriu...
Chiar aici, în
prag, acasă
Genială am să
fiu.
Te-am ţinut un
veac ascuns,
În metafore,
într-o floare...
Pleacă, mi-a
fost de ajuns.
Plină-s de
mirare...
Poate că șefi v-ați născut
Om fără de cinste – pădure fără de copaci.
Să te calce pe gât - și tu, deprins, să taci?!
Străin, precum e veacul de lingăi lăsat,
Nu se mai răzbună sângele uscat.
Marilor șefi, în secolul acest surdo-mut
Rugați-vă femeii să vă nască de la început
Oricine și orice. Eu cine sunt?! –
Vers plin de viață, hrincă de pâine cu unt.
Mâncați pe săturate, cirezi de rang superior...
Explozie: scuipat-ați fața tuturor,
Și praful drumului de țară l-ați vândut
La preț redus. Piața iar se desfășoară...
Se respinge mal de mal. Ce mai zici, râule Prut?
M â n d r ă d r
e p t a t e, c i n e t e f u r ă
Z i l n i c, d r a g ă s u r i o a r ă...
Om fără de cinste – fără de copaci pădure.
Să calci inima, gura, vorba - și ele să îndure?!
În grevă-s cele șapte zile, cele șapte nopți:
Dacă nu se naște pruncul, din lut n-ai să-l scoți.
Trăiesc
în privirea ta
Eu trăiesc în
fereastra închisă de obloane
Să nu vadă cerul
că-s eu către drum-
Timpul mă
împinge, flămând de coroane
Crescute pe
dinlăuntru a tot ce îţi spun.
Inima zilei
deschide a sa carte
La pagina scrisă
de acum un an,
Si crede că-s
mănunchi de glume curate
Neimportante
pentru vre-un plan
Ci eu trăiesc în
fereastra ta, vis devreme,
Soarele întinde
umbra-mi pe pereţi,
Nenumărate
patimi cearcă să te cheme –
Să nu fugi
de-acasă, cer de dimineţi.
Eu trăiesc în
fereastra ta, şi când e noapte,
Şi-n corp îmi dă
năvală gândul tău, senin:
Nu lăsa privirea
să-mi ducă anii departe
Că-n geamul tău
deschis pot să nu revin.
Zâmbet
Ţi-i zâmbetul
văzduh de primăvară, stins
În culorile
după-amiezii, line…
Ştiutor a
tuturor graiurilor, înadins
Braţele tăcerii
le strângi lângă tine.
Şi doar zâmbetul,
ca un steag de glorie
Alunecă pe
claviatură – pe ora ta
Şi sfarmă
desişul ninsorii:
Respinge din
vârstă singurătatea.
Ţi-i zâmbetul
văzduh de primăvară, lângă
Timpul ce-şi
dezbracă mantia lungă,
Strigătul
memoriei, ca o sirenă
După paşii
noştri se alungă.
Mă apuc atunci
de braţul tău, strâns:
În invidia din
jur să nu îngheţ –
Urmele noastre
se transformă într-un surâs
De care
nicidecum nu pot să mă dezvăţ.
Înțelepciune
Hai, pipăiți-mi nervii... De-or fi strună,
Nu marș de nuntă, nici de înmormântare cântă ei –
Când se lovesc de vânturi – nu răsună,
Se frământă de zboară din hemoglobină scântei.
Iar de se rup – nu poți să-i legi la loc,
Când timpul orice nod descoase.
Eu am simțit cum nervii mei iau foc
Și flăcări răspândesc prin mii de oase.
Cei de-alături credeau că-mi este cald.
Ce stare simplă mi-a prescris îndată
Mioapa lume... N-a văzut că ard
Și însăși ea e cea mult vinovată.
Hai, pipăiți-mi nervii, dar c-un spic de grâu.
Sunt calmă ca nicicând și ochii-mi sunt răbdare.
Înnodați sudalmele de sprintenul meu brâu –
Nici un rid al feții astăzi nu mă doare.
De
la început
Am coborât cu sufletul în văi,
prinse-n amurg -
Mândria mea
ardea pe rug,
învăţând iubirea
să tacă îndelung…
Nici un gând din
ea nu pot să smulg.
Am coborât cu dansu-ntre jivine -
Un timp trecut îmi alerga prin vine,
M-am lepădat de drumuri, cât de scurte
Mersul stelelor mi se oprea în frunte...
Am râs de toate: ore-ntămplătoare
Vorbele-mi se-ntorc, păsări călătoare,
Şi molcom plâng nu lemnele, jăraticul -
Se-aprinde-n mine dorul,
de la-nceput,
sălbaticul…
Cu fruntea către cer
Dacă-i să ard – pe raza demnității,
Dacă-i să plâng – cu fruntea către cer.
Deși îmi hăcuie varza roză a dimineții
Inima-călău, mâna fără sfânt inel.
În găurile pline de-ntuneric
În
care ați purtat
Doi ochi hapsâni și înrăiți de la născare –
Vi se oglindește sufletul pătat,
Și scuipă timpu-n ele fără remușcare.
De ce aș crede – cum voiți – că sunteți chiaburi?!
Să creadă-acei, ce gleznele vă ling!
Zile viitoare, înfometate guri,
Să ieșim din atmosfera grea de inamic.
Dacă-i să ard – pe raza demnității,
Dacă-i să plâng – cu fruntea către cer.
Până nu-mi mănânc ascunsă-n țara ceții,
Și nu trăiesc în strălucirea florilor de fier.
La micul ecran
De unde-așa aromă în trandafiri sălbatici,
Și cine-i regizorul ce-a rânduit tulpini?
Din palma lui Iisus coboară filosofii antici:
Nu-n petale, în ghimpii dresați și arini.
Vântul de-acasă, de la țară, cel de sub fereastră
Mătură colbul de lângă Ștefan cel Mare.
S-a înălțat în iybândă Pasărea măiastră
A trupului tânăr, și-i fără ajutorare.
Buzele de viscol pe flăcări le lipesc:
De loc nu mă frige. Se frige însuși focul
De dorul meu nestăvilit îl molipsesc –
Și rugul nu-și mai află locul.
Mi-i ținuta demnă de harul ce mi-i dat:
În fața carieristului nicicând plouată-am stat,
Și nici n-am spart cu fruntea pânza efemeră
Ce-acoperă ținutul precum o emisferă.
De unde-așa aromă în trandafiri sălbatici?
Și cine-i regizorul ce-a rânduit tulpini –
De-a închis în inima mea ghimpii ostatici,
Și tu la miez de noapte încerci să mi-i alini.
Dreptul de mamă
Un singur drept, dreptul de mamă mi-l asum.
Și soarta mea are acest drept, și fapta.
Dacă-am fost un cântec fragmentat până-acum
Și tainică, stângace mi-a fost șoapta –
Acuma sunt protest, bucurie, durere
Strânse
la un loc
De-o rayă ce din lună neâncetat coboară:
Lumina ca pe-o rugă eu de pe bolți mi-o-ntorc,
Recunoscătoare de această-ntârziată vară.
Un singur drept, dreptul de mamă mi-l asum.
Și nici o lege nu mă poate contrazice, -
Minutele ce mă locuiesc, mă supun
Pentru a înțelege ce mai am a zice.
În acelaşi timp
Adunați odată cu amurgul în saune
Savurați grăsimea îmbujorată de nevoi,
Împărțind cu tâlc precaut înaltele scaune –
Cutremurul! și nu le smulge de sub voi.
În timp ce voi tăiați frunze la câini
Hrănindu-vă pe un cont de ochii lumii închis –
Copilul meu întinde ambele mâini:
Să i se dea hrinca de pâine măcar în vis.
La trei anișori neâmpliniți
El nu înțelege cuvântul revoluție,
Când zorii sapă-n ochii lui mâhniți
Precis că-n inimă-i se naște o deducție:
Într-un sateloid modern îngerii păzitori
Coboară aproape de faptele voastre:
Ca toate zilele anului să vă fie sărbători,
Și toate șapte zări – albastre.
În acelaşi timp în privirile micului, solemne
Prăpastia își sapă noi adâncimi,
Nu că de pe acum băiatul s-ar teme
Ci că știe precis: sunteți caraghioșii mimi.
1988
Omul-lumină
Recent am întâlnit omul-lumină.
Că poate fi pământean – nu are nici un mandat.
Tot ce servesc gândurile noastre,
El
zilnic imprimă.
Independent în toate,
Bătăile inimii chiar și-a eliberat.
Trăiește nespus de intens prin zile, că cineva
Poate să-l creadă un fenomen, un ciudat...
Haotic șuvoi gândul i-l scălda, i-l nămolea –
Trăsăturile vorbei însă nu i-au schimbat.
Datorită prezenței lui, aici, în timp –
N-o să mă despovărați de nici o amiază.
Veacul omului-lumină sufletul vi-l schimbă:
”Stopați! Picătura de sânge cine-o trunchiază?
Toporul dați-l în vre-un muzeu.
Nu loviți, îmbrățișați femeia”.
Nu i-ați auzit ruga? Păcat.
Nervul ce foiește în voi nu e
zeu.
Omul-lumină chipul real vi l-a developat.
Cocleală
Voi, care ați trăit un veac de mântuială,
De floră și de faună vă cer azi socoteală.
De noapte-s petalele tristelor narcise,
În doliu-i țărâna cu florile ucise.
Pe gură vă surâde orgolios perspectiva,
Timpul lin își lasă peste ea sugativa:
Și pata întunecată pe fața zilei nu-i...
În mâini frânghia nu slăbesc, pretind că sui
Spre cel etaj cu perdele și beton încins –
Mai semnează sentințe multstimatul ins?
El dă-n arendă timp – nu veacuri ci minute,
Și-i pare că trăim secole nenumărat de multe,
Și cere un preț dublu - și pentru acea zi
Când dis de dimineață de inimă-om muri.
Rostind adevărul pe de rost
Intrați, aici se vând numai sicrie.
O, da, la intrare despre aceasta nu scrie.
De urgență? Doi pe doi? Stranie măsură...
De beton? Cu gaură la gură?!
O, da! Comanda e primită. Poftiți...
Vă așteptăm să muriți.
Cum?! Nu e... mă scuzați. Nici rude?
Ce timp? Al stagnării?... Nu-ncape? De unde?!
Vă recomandăm mărimea totală:
Șaizeci de ani pe verticală,
În dreapta și în stânga – la fel șaizeci.
O să-l montăm îndată pe șinele reci...
Să-i dăm cu piciorul? Nu, o să-l împingem cu toții
Până într-acolo, în gura morții.
Zadarnică trudă? Mai deschid un sicriu!..
Fariseilor și-aici li-i comod,
Căci
timpul lor e viu.
Tu ai fost
Tu
ai fost în casa mea
primul
vânt de primăvară:
Nici
o urmă peste pragu-mi,
nici
un strop de lăcrimioară:
Cum
veni-i, așa plecata-ai:
toate-au
fost o clipă rece,
Trecătorului
din preajmă
nici
că-i pasă: cine trece,
Cine
locuiește-aici, unde geamul strigă-n stradă,
Cu
ce haină e pe umeri, și pe cine vrea să vadă,
Ce
dorește a sorbi, și-n ce fel chinu-și îneacă –
Poate
zămislind un nume
își
salvează viața-ntreagă?
Tu
ai fost în casa mea… Și a doua zi, în prag,
Cu
un vis blajin pe ochi – auzii un nume drag:
Din
misterul nopții-triste mă trezii întinerită:
Ci
singurătatea iarăși cheamă-o urmă rătăcită…
Intenții sănătoase
Ce intenții îmi țin gladul în ploaie?
De nu l-ar ține-n brațe omul nemilos...
Voi desena amiezi pe palida foaie
Să-mi fie luminat fiecare os.
Eu, omul tânăr al acestui veac,
Nici floare și nici fulger fiind acuma,
Ci slovele acestui timp, de leac:
Topita-mi gerul, dezghețat-am bruma.
Inelul demnității port pe mâna dreaptă,
Când rețin dușmanul – mâna ridic sus.
Anul, ziua, clipa... se deșteaptă
Căci pe fața zării fapta-ți s-a depus.
Trece glasul, e cu mult mai tânăr
Decât vârsta cea după pașaport –
Nu cuțit, nici armă, nici măcar o piatră:
Două lacrimi grele eu pe suflet port.
Răzbunare
Nu mă răzbun pe
acest bărbat frumos
(Nu importă al
cui sprijin poate fi)
Conduce un stat
ori suflă în os
Sau îşi lipeşte
pe sprâncene câte o zi...
Îl provoc să mă
admire un pic
La distanţă
destul de mare,
Aşa, ieşită
dintr-un groaznic accident,
Viaţa mi-e
colacul de salvare...
Nu mă răzbun pe
nimeni, nici pe el,
Ziua de Crăciun
îmi e oglindă vie -
Gânduri geroase
inundă al nopţii tunel
Şi eu îl pătrund
cu multă mărinimie...
La ieşire iarăşi
dau de dânsul:
Gest omenesc, atent,
cât cerul se înalţă -
Şi moleculele în
mine năvalnic se-nmulţesc
Precum lumina-n
plină dimineaţă.
Să mai trăim o zi
Semenii mei, ticluiți cu moravuri alese.,
Pe suflet cu pecete de osândă grea,
Hrincă de cer, adevărul în cale vă iese,
Cu ochii minții când priviți la stea.
Vrea să vă lumineze în inimă planeta Soare
Când citiți în poeme pe tristul Capitoliu,
Fiecare soartă traiectoria sa își are,
Mugurii gândului nu-nfloresc în doliu.
Silabe aud sau cade armătura de pe pod
De-atâta lingușire la fiecare pas?..
Uite-i, își smulg limba să și-o facă nod,
Reproșul să-l strănute, bosumflați, pe nas.
Semenii mei, rămași fără amurg,
Ați procurat și zarvă, și rușine
Pentru-a vă naște – acestea nu v-ajung,
Judecător vi-i veacul nou, și iată-l de-acu vine.
Amurg de soare
Stau și-ascult tot ce gândesc de-o vreme –
Ieși afară mai semeț, cuvânt tăios și nu te teme,
Omoară omida ce se vâră în fruct,
Sunt valul mult dresat și îndreptat în apeduct.
Ci pot sfărâma și țeava, oțelul cel călit,
Sunt însuși zborul, oameni buni, și nu un oropsit
Ce se învârte în jurul degetului arătător
Al vre-unui demagog, al vre-unui trădător.
Ci pielea mi se face de soare cam închisă
Deși munții Caucaz deschiși îs către lume.
În joc de cărți și-au pierdut ultimile vise
Oamenii fără de țară, oamenii fără de nume
Furișați, pe lângă zorii ce-n zi de sărbătoare
Trecut-au prin Pițunda, și-apoi pe la Paris...
În pungă am valută să procur o floare
Și nu în frigider țin sufletul închis.
Primele cuvinte
Repetă, fiule, aceste trei cuvinte
Pe care, gândurind, le-alcătuiești întruna –
Eu îți așez oglinda clipei înainte
Să vezi în ochii tăi ce tainic râde luna.
Zboară cuvintele, unul decât altul mai vioi,
Chiar de ochește cineva, ațâțat să tragă, -
Tu ești în sufletul meu – altoi
Pe tulpina vieții, creanga cea mai dragă.
Vorbește, pe silabe, cum mai ușor îți vine,
Prelungind cuvintele până într-atât –
Să mă trezească din adânci suspine
Mirarea, că suntem, și-i pace pe Pământ.
Vorbește, te ascultă zor de zi, se arată
Cu timpul plin lângă al nostru prag –
Durerea ta și a mamei să încapă
În razele ce către noi se trag.
Ah, viață, viață
Ah, cum i-aș chema pe călăi
Să sorb tot veninul din ei,
Să-i fac foarte buni pe toți...
Nu mai vreau morți, neam plin de morți.
Ah, rog trădătorul conștient:
Nu vinde iubirea, nu vreau popor impotent,
Nu vreau pe zare cetăți de cenușă –
Cuvinte otrăvite are dorul în gușă.
Sleită de puteri am strigat: stați!..
Mătușă viață, ai grijă de tine,
Nu te va salva nici o armată din mii de soldați
Dacă îți va curge ultima picătură din vene.
Ah, semenilor, atât de lacomi, ah!
Cum v-ați pălmui îndelung,
Cu șirul neamului meu, de valah...
Minute pentru voi nu-mi ajung.
Deținuți în propriul trup
Vi-i țelul cocoțat ca o statuie înaltă,
Făptura în spasme lungi de rugă,
Și ochii, unul în altul își toarnă întreaga baltă,
Din lacrimi numai spaimă învățați să sugă.
Își zic eroii orei, când știm că-s stârpituri
Îmbrățișați mult dulce și azi cu trândăvia.
Ei cânepa în semințe o vântură în guri,
Potolindu-și astfel și focul, și mânia.
Surâs hain, ascuns după stindarde,
De parcă-i scos pe buze sub convoi.
Au nici o lumânare în trupul tău nu arde
De-ți pregătești alaiul să-l duci tot la gunoi.
Rămâneți însoțiți de dulcele blesteme.
Alta e clipa pe care mi-o aștern.
Veni-va cărarea la viață să vă cheme –
Doar că durata ei trece prin infern.
Ploi devremi
În clocotul ploilor devremi
Eu am răzbit cu gândurile toate.
Zadarnic încerci c-un fulger să mă chemi
Din acest refugiu nici timpul nu mă scoate.
Rămân în ploi, și hohotul le-ascult
Când peste lume se repăd torente,
Fiecare strop îmi este ca un scut,
Și fraze fără sens nu-mi urcă în ureche.
Iar ploile își țin discursul, țin...
Căci despre viață știu să tot vorbească.
In vorba lor eu sângele îmi alin
Când inima în tristețe începe să bolească.
Dar dacă ploaia ține drum spre grâne,
Spre casa unde-n leagăn prunci visează –
Durerea sângelui eu o retrag din vine
Și inima e mândră că anume ea veghează,
De parcă-i sănătoasă și fără nici o rană,
Și-n lume nu-i de ce să te mai temi...
Mă simt câteodată că-s orfană
De ploile acestea prea devremi.
Anul 1991
Discursul
meu la Marea Adunarea Naţională
Şi miile
de oameni lângă poeţi adunaţi -
Vă rog,
să nu pierdeţi din paginile de istorii
Anul
speranţei, Vă rog, nu-l ignoraţi…
Apoi a
cântat dumnezeieşte Doina şi Ion,
Şi a
cuvântat Ion Ungureanu, doamne, ce glas…
Peste
veacuri la acest an mă întorn:
Prin
personalități puternici am rămas.
Discursul
meu la Marea Adunare Națională…
Fiul
mă-ntreabă deseori: la ce bun?…
Eu nu
insist că fost-am genială,
Ci mândră
sunt, că am frumoși străbuni.
Reproș
Încrederea nu-mi este pom roditor
Să culeagă din el fiecare -
Cred în cinstea acestui popor
Și-n graiul pe care îl are.
Cred în zidul înalt de cetate,
Când cetatea-i un singur cuvânt.
N-am risipit prin străinătate
Palma mea de pământ.
Nu știu dacă mi-am câștigat
Gramul cel de țărână ce-o să-mi acopere fața:
Vin și eu… dintr-un sat,
De unde vin zorii… și dimineața…
Vin omenește, cum mi-i dat de natură,
Harnic și trist, nu mai mult ca alții.
Dar sunt drastic, când în spaţii de zgură
Îmi închideți limba română,
îmi închideți frații…
Mi-i viața toată, iată, această suflare:
Sub pleoape trezită a răzbunare…
Să ne unim până răul nu s-a trezit
Ușa de la intrare e moartă,
Ușa de la ieșire a înviat –
Cu talpa sa, pe propria-mi soartă -
Oligarhul politic a urcat.
Și nu pleacă. Nu vă promit
Că ne observă în degradarea-i totală -
În minutul rămas pentru iubit
Naftalina îi cere socoteală…
La naiba! Serile fac gargară cu licoarea
A tot ce am agonisit de o zi –
Și duhul tupilat și oropsit
La luptă nu se poate trezi.
Ci eu valsez nu-n păharul unui bețiv
Și valuri ridic peste amiază –
El, cu stofa unui substantiv
Propria țară din sărăcie-o salvează.
Unica rezervă – e ușa de la ieșire.
(Deși pragu-i destul de înalt, și păzit ) -
Pre limbă română plec în nemurire
Până dușmanii toți nu s-au trezit…
1.05.1991
Oglinzi amăgitoare
În câte oglinzi te admirai, și poate
Le înjurai că nu te reflectă perfect -
Și ai lovit cu ură-n una,
Și ai rămas cu așchii doar, în piept…
Încerci să faci din nou oglinda
Și chipu-ți cât mai delicat…
Dar așchia șoptește liber
Că nu mai ești cel preferat…
Sunt alte chipuri mai perfecte,
Mai luminoase în gândire…
Fără trădări, fără efecte -
De ce acestea să te mire?
În câte oglinzi te admirai, și poate
Mai e una în care să te vezi …
Adevărul nu e pe jumătate
Sunt nenumărate dovezi:
Nu ai nevoie de nici o oglindă –
Destinul de oameni să-ţi salvezi.
Grai Matern – limbă română
Eu nu mă retrag în tristețe amară
Precum melcul în frageda-i cochilie -
Eu adun, an de an, lumina pe-afară
În soarta mea, și a ta, bucurie.
În anii când iubeam ca o nebună -
Eliberam de voi, ascunși în tufele de liliac,
Ne-nvins nici de hău, nici de furtună -
Graiul acesta de dor și de leac.
Curajoasă, am ieșit pe linia întâi
A unei lupte ce nu are sfârşit –
Eu sunt una dintre-acele femei
Care, în limba română viaţa toată a iubit.
Noțiune de matematică
Mă adresez către tine, știință a cifrelor:
Vreau să rezolv e ecuație cu y și x…
Un cineva îmi filtrează globulele roșii din sânge –
Să mă cunoască cât mai precis.
De-ar vedea faptele de azi strămoșii
S-ar stinge în horă chiar primul lor pas…
Matematica îmi cizelează fraza laconică,
Regretând că în afara cifrelor am rămas.
Mi-e gândul comprimat în metafore-întratât
Că dacă le-ar citi lacom cel invidios -
Spirală s-ar arunca, strângându-l de gât,
Introducându-i metafora în fiecare os.
Mi-i trist, matematică, prea multă vorbărie,
Eu intru-n metafore – în viață, și-atât:
E timpul să extrag rădăcina pătrată
Din fiecare gest, din fiecare cuvânt…
Azi mai îngădui să fiu o cifră, ce-ar exprima
Toate faptele demne de om –
Pentru-acel ce știe a număra
Rodul, și nu frunzele din pom.
CASA POETULUI
lui Anatol Ciocanu
Covor ales din spinii glumei, și-așternut
Din prag până la masă, da poate, până în sărut…
Și ușa, tot așa, precum i-i gândul: vreme bună
Ce deschidea amiezi când liniștea se-adună
Pe sufletul blajin al visului prelung –
Înflorea c-o vorbă caldă de amurg…
Avea și-un geam la casă, către furtuni deschis -
Văzduhul multor ani prin el a râs, plâns…
Și un ecou, rostindu-și discursul tainic, viu:
Stătea în largul geamului ca soarele-n sicriu.
Pe perete – un desen, de jur-împrejur, înălțat
De parcă-un snop de aer frumos îmbrățișat…
Și-acasă – numai ea: mașina de scris…
Și gândul poetului… nici astăzi nu s-a stins.
1972-1991
La sigur
La sigur
Bărbatu-acesta îmi va dărui o floare,
Am să-l asigur
Cu stropul meu de soare,
Când sub aripi înaltul mă retrage lin.
Eu vin la Brașov să creez o sărbătoare…
Las sus, pe munte, gândul meu senin.
În șoapta mea brazii seculari adorm,
Și îmi admiră pașii prefectura,
Glasul mi-l scald în ochii unui domn
Și arde–n miez de noapte, şoptind, gura.
La sigur
Bărbatu-acesta îmi va dărui o floare,
În seara dintre ani.
Eu mă retrag în magica-ntâmplare,
Eu am uitat că pot avea dușmani.
Eu sunt la munte, sunt la înălţime:
Doi ochi mă ard, de-acolo, din mulţime…
Soare, mă auzi
Soare,
Nu mă umple la repezeală -
Eu aștept
Să se-nmulțească moleculele
Ce-mi țin corpul mândru și drept.
Le fac o inventariere,
Le vreau constant
Să-mi țină silueta superbă,
Ca-n cel mai modern stat.
Speranță, nu fi atât de sfioasă… Poftește aici,
Între oamenii mari şi mai mici,
Înmuulțeşte-te-în vocale sau treci în carte,
Să sper că acest poem
În care ești prezentă
Va trece peste veac
În rugăciuni oneste…
Voință, nu fi serviabilă
Și nu lăsa cicatrice
Pe fața amiezii…
Doar amiezile pot să mă vindece
De intenții inutile, de prea multă bunătate…
De dorul de înalt…
Să-mi dea în schimb un pic de sănătate…
Obrăznicie
Am rezervat o seară pentru slova care
Va ști să urce la Dumnezeu, va ști și să coboare,
Și fără grabă, să fie-n preajmă,-întruna
Când Iisus va traversa veacul și va vorbi cu Luna…
Ci obrăznicia s-a urcat sus, în vârf, a zis: pe o zi,
Și iată rânjește cu genunchii desfăcuți…
În spectacol plăcerii de-a muri -
Din oră-n oră, sus, se trag și mai mulți…
Am făcut un ceai de pelin, poate-i va izgoni –
Obrăznicia, o mână de inși, degradați
S-a făcut comodă în calea ăstui popor:
S-a autoproclamat, a-nlocuit țări și împărați,
Pentru a distruge noțiune de dor.
Am rezervat un loc chiar lângă mine:
E atât de obraznică, cu tupeu,
Mai știi, poate încearcă, și vine…
Dar îi e frică mai mult ca de moarte
De fiecare rând din această carte…
Eşti slăbiciunea mea
dintotdeauna…
Eşti slăbiciunea mea dintotdeauna…
Şi cine ar crede o femeie atât de luptătoare
Că ii dor de tine şi detestă luna
Unica fiindu-i şi drum, şi cărare…
Unica ştiind când sufletul o doare…
Eşti slăbiciunea mea de fiecare zi
Ce îşi deschide-n mine amiezile adânci
Şi orele superbe în care voi iubi
Umbra ta dezbrăcată
și-aruncată din mers, la vale, pe stânci.
Eşti slăbiciunea mea de fiecare zi şi noapte
Ce se deschid în mine una după alta,
Eşti slăbiciunea mea din veacul viitor
Am să iubesc atât să nu am când să mor.
Investigaţie
Toţi
hoţii depistaţi în această primăvară
Şi
interceptaţi de ghimpii de trandafir
Demult nu
se mai plimbă pe afară -
Se tem de
soare şi de îngerii din cimitir…
Toţi
hoţii îmbogăţiţi peste noapte
Cu multă
aromă şi cu mult dezmăţ
Li-i
frică de aer şi de moarte -
Se-ascund
în şoapte de dispreţ…
Toţi hoţii de idei şi de proiecte
Au un comportament mai puţin obişnuit –
Nu aşteptaţi cândva să se deştepte
Creierul lor demult a murit…
Sindrofie
Dorul lipsea de la acea sindrofie
Unde vreascuri gălăgioase, fără rădăcini,
Simulau dragoste și filantropie
Ascunzându-i de ochii lumii pe păgâni.
Iubirea poartă haină transparentă:
Şi vede amiaza toată elita-n dezmăţ,
Impostorii au privirea atentă:
Nu dorul, sex-ul ei vor să-l învăţ.
Acum simulatorii s-au înmulțit
Și joacă teatru chiar pe fruntea țării –
Stă poporul la beția lor, amețit,
Așteaptă sosirea Salvării…
Tot ce am de spus
Viața mea toată e în această carte:
Chin și bucurii, cădere și zbor…
Dansez sub cântecul lui Paul McCartney…
Sub ce regim voi vreți să mor?
Blestemul înapoi către voi cade
Ca și stelele lipite înadins pe cer –
În prăpastia timpului rușinea arde…
Cei de se-mpușcă scuze nu-și cer.
Am străbătut o mare parte a vieții,
V-am admirat intrigile prea mult –
Gândul sedus - în liniștea feții
Se zbate, învinge, ca un tumult.
La apariția cărții ”Ofrandă omeniei”
Ei, ce-aș putea în sfârșit să vreau? –
M-am întrebat cu inima oprită.
Îi mulțumeam liniștită lui Dumnezeu
Și gândul meu mușca din pâinea fericită.
Metaforele toate la lumina zilei oftau,
În anul, când în lume, înadins,
Reviste de prestigiu intens îmi publicau
Durerile cu care groaznic m-am deprins.
Simțeam cum mă afund în cosmos benevol
Și nimeni – să-mi prescrie soarta:
Stăteam cu tălpile adânc înfipte-n sol
Sub norul tăcerii. Din ceruri îmi surâde tata:
Păcat că ai rodit atât de frumos
În țara unde
poetu-i de prisos…
Eu nu i-am răspuns până acum…
Ci am rodit idei și zi și noapte
Reținută la început de drum -
Timpul a știut a face dreptate.
Azi mă bucur că am rodit frumos
În țara unde omu-i de prisos.
octombrie
1989
Pentru că-mi placi
Pentru că-mi
placi -
dăruie-mi
suflarea cerului abrupt.
Pentru că te
caut ultima dată –
răsădeşte-mi
clipele
în jurul paşilor
tăi.
Pentru că te
sărut
(şi tu – nu
vezi,
căci te sărut în
vis)
permite-mi
înotul
de la un etaj la
altul
prin geamul cel
port cu mine.
Pentru că te voi
iubi cândva,
lasă-mă
Să mă nasc suflet, ţie.
1983
Odă scaunului
Uitați-vă ce de-a scaune… Scaune în prezidium,
Scaune în jurul mesei părintești, în sălile de
lectură,
Scaune în cabinetele de serviciu, în restaurante,
Scaune în sălile de așteptare… scaune părăsite,
Ocupate… scaune moi ori mai vârtoase,
Scaune din lemn frumos și dur…
Mii și mii de scaune…
Pe când eu, alături de miile de scaune,
Stau în picioare, simțind durere în genunchi;
Prietenul meu, obosit de-acu, s-a așezat pe…
Eu stau… sprijinindu-mă într-un picior,
Apoi în altul… Nu mi-i frică să cad –
Oboseala m-a face să cad –
dar nu vreau să cad
mai ales în genunchi…
Oboseala mă înghimpă în coastă,
De parcă un prieten mă ceartă… Dar
Un scaun se eliberează la o masă rotundă,
Ne face cu ochiul, sau poate ni se pare, dar noi,
Prietenii obosiți, sprijinindu-ne
Unul în umărul altuia, îl oferim:
Așezați-vă…
Coroana
mamei
Femeia
ce nu-ncape în propriul său trup
Şi nici
o toamnă rostul nu-i va ţese,
Din
soarta mea, ce viscole mi-o rup? –
Vioaie,
către lume, zilnic, iese.
Dezbracă
de pe umeri nopţile uitate,
Un vechi
ecou – din ochii plini, cobor,
O, ziua
ei, închisă în cetate –
Nesfărşită
aripă-i, lăsată de cocor.
Aromele
pe gura-i aprinse zări adună
Şi
zdruncină din neguri întinsuri sufleteşti –
Încâlcit
în vise, timpul mă sugrumă
Lăsându-mă
cărare dorinţei omeneşti.
Femeia
ce nu-ncape în propriul său trup
Şi
vorba-i strâmtorată între rude,
Zadarnic
anii din viaţa mea o rup –
Voinaţa
ei mă află orişiunde.
Sinceritate
Nimeni nu-ndrăznea să mă condamne la tăcere,
Tăcerea mea putea vorbi mai mult ca ei…
Ştiau: tăcerea unei mame nu adoarme:
La toţi li-e frică de sufletul acestei femei.
Sinceritatea mea oricând îi cucereşte
Şi-i vezi cum stau pierduţi în aroganţa lor
Vre-unul poate versul îmi citeşte,
Ceilalţi, precis, mă păzesc să nu mor.
Sinceritatea mea e mult mai dură
Decât puterea unei întregi armate -
Ei cred că mai bine ar fi s-o fure,
Ştiind că nu pot aresta această carte…
Sinceritatea mea îi dezarmează…
Ce au a zice dânşii, deşerţi şi agramaţi,
Când vezi cum se vând, se trădează -
Ca o târfă pe nişte amanţi.
Azi am să fiu sinceră ca niciodată
Şi am să le dezgolesc chipul, oricum:
Sunt femeia cea mai nevinovată
În valsul acesta de funingine şi parfum.
Oftat
închis în auz
Mi-am
turnat vorbele în palme, poftiţi:
Voi,
patru anotimpuri flămânde de mine,
Serviţi.
Istovită
de anii mei, nu încap în nici o oglindă
A celor
patru zări;
ca focul în lemne
Surâd
blândă.
Oftatul,
din suflet eliberat, s-a închis în auz,
Nu-l goneşte nici o rugăciune, nici o sudalmă -
Preludiu confuz.
M-am răspândit ca un zbor neterminat
Din casă în casă, din palmă în palmă –
M-am înălţat
În numele de Mamă.
O
silabă-prunc
Inima nu
e călimară, să-şi înmoaie fiecare
peniţa.
Fără
această silabă – viaţa nu-şi începe şedinţa.
Drept
pagini de manuscris am zilele trăite,
Ajunsă
la ziua, pe zorii cărei e scris cuminte:
„Am
născut un fecior”, nu răsfoiesc altă
pagină,
Las
manuscrisul deschis la gândul fără margine:
Citească
întunericul, exploziile, vina...
Dar
cine-a răsfoi făr-a pătrunde sensul –
Nici
când mi-a fi mai greu să nu-mi întindă mână.
Dimineaţa
duce pe braţele sale
o singură
silabă,
În care
pâlpâie răsărit-nou-născut, un om...
Mama pe
sine însăşi de rod se întreabă
Se
sfătuie nu c-o livadă, c-un pom.
Mama e
acea care face cărare întâia, apoi –
Nu se
întoarce pe ea niciodată înapoi...
Primele
cuvinte
Vorbeşte
fiule, aceste trei cuvinte
Pe care
le repeţi întruna –
Eu îţi
aşez oglinda clipei înainte
Să vezi
în ochii tăi ce tainic râde luna.
Zboară
cuvintele – unul decât altul mai vioi,
Chiar de
ocheşte cineva, aţâţat să tragă, -
Tu eşti
în sufletul meu singurul altoi
Pe
tulpina vieţii – creanga cea mai dragă.
Vorbeşte,
pe silabe, cum mai uşor îţi vine,
Repetă
cuvintele până-ntr-atât,
Să mă
trezească din adânci suspine
Gândul,
că suntem, şi-i pace pe Pământ.
Vorbeşte,
te ascultă zori de zi, se-arată
Timpu-i
lângă dragul nostru prag –
Durerea
ta şi-a mamei să încapă
În
razele ce către noi se trag.
1983
Caut o ţară
Caut o ţară a copiilor talentaţi...
Intru în societatea amorfă până la brâu
Înspăimântată când o zi întârziată
Se frânge între un nume descoperit
şi propriul fiu…
Las uşa deschilă şi plec din mine deseori
De bunăvoie în inimă să intre
Nenumăratele sărbători
Pe care le-am născut doar eu cu mintea
mea. Să mi le-ntorc din nou
În sufletul cât luna şi fraged cât un ou.
Stol de păsări – un şir de bucurii
Le dau zborul zilnic şi nu le număr...
Să nu mă prindă o vârstă anume
Cu zorii înfloriţi pe un singur umăr.
Caut o ţară a copiilor talentaţi...
Să prindă de aripi câte o bucurie
Să am motiv aici să mă reţin
O toamnă, o viaţă, o mie...
Caut o ţară, şi copii cuminţi...
Să am umerii amândoi înfloriţi.
Mai mult bine
Mai mult bine, rău - deloc.
Fug prin creieri ca prin foc,
Şi aprind gânduri măreţe,
Şterg dispreţul de pe
feţe.
Şi când dau de o cruzime
Antrenată-n barbarism
Glod la ceru-mi anexat,
Nu bag seama de mărime
(Sunt de baştină din sat),
O amestec printre rufe
Şi le pun la clocotit -
Şobolanii printre tufe
Şapte vieţi m-au urmărit.
Nu doresc vre-un piedestal,
Nici pantofi cu toc înalt,
M-am născut nu în spital, -
Ci pe-o brazdă, la arat.
Urma lacrimei, de mama trasă,
Mi-e cărarea ce-o parcurg.
De-o mai fi să fiu mireasă -
Într-o flacără de rug...
Şi
corpul
Şi
corpul de onoare e sătul
La
vârsta când de toate am destul
Înveşmântată
cu dovezi feroce
Şi
înălţată în credinţa ta
Dorinţe-alese
de mi-ai sugera
Ca
sufletul, întronat în vis,
Să mai
domine peste paradis
Sau, în
ungherul cel mai luminat
De
răsărit, de asfinţit deposedat
Un om cu
totu-nstrăinat
De toate
ce se-ntâmplă zi de zi
Înveşmântată
cu dorinţa de-a iubi
Studiez
puterea ce nu m-a cuceri
Pământul
ridicat până la cer
Şi tot
mai mult efort îţi cer,
Mai mult
curaj de-a fi un solitar
Când o
femeie intră în altar.
Înghesuiți în inima mea
E soare mult în trupul meu, e soare –
Ei, cine-a constatat că omul moare?...
Laolaltă cu noul atac
Pe care mi-l pregătesc prietenii cei mai buni
O rază de soare pe trup eu îmbrac –
E șoapta de la străbuni.
Un clopot sunt, sfânt, un clopot revoltat –
N-au părăsit bisericile toate
Prin suflete când am sunat
De neamu-mi, cea mai veche noutate.
Eu nu vă sun pe la ureche -
La ce bun să vă trezesc,
Cerul să vă dea pereche
Dorul cel Dumnezeiesc.
Nu mi-aţi făcut nici un rău
Nu mi-aţi făcut nici un rău: doar atât –
Mi-aţi izgonit copilăria din sânge.
Zorii de-atunci poartă chip urât,
Inima – bătăile îşi frânge.
Fiecare moleculă se vrea, trăind în societate,
Să fie adevăr preacurat. Mă-ntreb, de unde
Cruzimea ia lacheii ce-o slujesc? Ce necesitate
Prin venele lor zilnic pătrunde?
Mi-au secerat din suflet lanul de grâu
Un soare alb ca romaniţa, un soare vertical
Trece prin ecoul groaznic,
în scrum până la brâu,
Crezând că fumu-acesta e fum industrial.
Literele n-au putere să se ţină-n cuvânt:
E anotimpul, când rugina nu roade, plânge…
Nu mi-aţi făcut nici un rău, doar atât:
Mi-aţi izgonit copilăria din sânge.
28.06.80
Mâinile femeii
...şi doar
braţele spre noapte
Femeia şi-a lăsat
în prag:
Să descuie... se prea poate
Nu-i vina lui c-a-ntârziat.
Iar mâinile, jemute ierburi.
Pe când femeia adormi,
îl căută pe cel bărbat
La gâtul lui s-au înnodat:
Ca să-i stoarcă glasu-un nume
Nici bizar, nici lăudat,
Poate cel mai drag în lume...
Străin
nume-au auzit...
Ce durere a-ngrozit
Pân" la roşu
a crispat
Harnicul acestor mâini...
Grăbit
s-au întors acasă
Uşa bine-au încuiat,
Obosite-liniştite
Alături de femeie s-au culcat.
1977
Gând
Fiul
meu, între respirația ta şi a mamei
Dansul
globului pământesc nu mai sfârşeşte,
Omeneşte
se aşterne foşnetul arborilor în rod
Sub
muzica ce ţâşneşte din
oglinda ploii zorilor
devremi,
Ce-au
inundat cuprinderile cu razele graiului.
Fiul
meu, între respirația ta şi a mamei
Inima
bunelului e zidită, şi palpită ca şi cum
Ne-ar
întreţine respirația cu lumină,
Sau
ne-ar ocroti demnitatea de scrum.
Fiul
meu, între respiraţia ta şi a mamei
A intrat
timpul plin de vise, terasele cărora
Numai
înflorire şi zbor răspândesc.
Fiul
meu, între respirația ta și a mamei
Şi
soarele gândeşte,
hrănind zilnic văzduhul cu pace, -
Eu te
ridic sus pe palme, către acest gând.
Nu trăim decât o singură dată
Nu sorbi
văzduhul fără nici o felie de soare.
Nu
alerga zilnic în ospeție la altă depărtare.
Zorii
toţi, deodată, spre cer vor izbuti –
Părăsindu-ţi
inima, tânără de nu va fi.
Cu ochii
în ţipete, cu sufletul curgă timpul prin el.
Împodobeşte-ţi
destinul cu avuţia iubirii.
Vijelia
trupului adună scurcelele focului rebel,
Domesticit
de tăria locatarilor firii.
Izbânda
ni-i în preajmă, primejdii nu ne-apasă.
Șuvoaiele
trecerii surprize ne-au oferit:
Spre
soare ne-nălţăm, cum se înalţă o casă...
Nu-s
femeia, ci ziua în care trăieşti tânăr şi cinstit.
Anotimp
sufletesc
Aşa
senină ploaie am mai văzut odată:
Ascunsă
de copii, plângea în sine mama,
Și zarea
înalt aprinsă de atunci e înlăcrimată,
Și
plânge uneori fără să-şi dea seama:
Ce
anotimp domneşte în vorba omenească,
Și cum
se simte spicul în ochi aprinşi rodit?
Nereţinându-şi
jalea, fulgerul trimis e să lovească
Cerul
sufletesc de nori răutăcioşi acoperit.
Aşa
senină ploaie, dar uite că nu trece,
Ci în
dureri adânci pâraiele-şi revarsă,
Și îmi
răneşte graiul, dansul ei cel rece –
Dar eu,
copil naiv, o tot adun în plasă,
Aşa cum
ochii mamei îi tot adun în mine
Cu tot
ce au văzut în viaţa lor frumoasă, -
Dar
ochii părinteşti, în loc să mă aline,
Mă
izgonesc în ploi, să fiu mai sănătoasă.
Mica mea
bucurie
Hai,
râzi! copil cu sufletul de ape,
Râzi! de
fructul izbânzii aşa de aproape,
Zilele
vin cu buzele de lapte
Pe cerul
memoriei să se arate.
Râzi!
mica mea bucurie, ca o vioară
Râzi!
sărutat pe frunte odinioară
Când
treci prin casa guvernamentală
Şi
scaunele toate se răscoală.
Râzi! să
se multiplice-n fuga ta umbra
Şi să
ies din ţinutul tristeţii,
Dansând
cu ultimile ştiri rumba
Scuturând
de pe slove scaieţii.
Râzi!
drumul meu, grabnic dus
Şi-n
răsărit, şi-n apus,
Râzi! să
nu încerce omul obtuz
Să-i umble vieţii prin auz.
1980
Cântec
Femeia
care plânge de parcă ar cânta,
Femeia
care cântă de parcă-ar săruta,
Femeia
ce sărută de parcă vrea să râdă,
Femeia
care râde cu inima ei sfântă, -
N-a
săpat cu şoapta, nici lumii n-a strigat,
Dorul
circular în taină a purtat,
L-a
ţinut ascuns ca pe un bun furat, -
Iubea
nespus bărbatul din alt vis adunat.
Femeia
care plânge de parcă ar cânta,
Femeia
care cântă de parcă-ar săruta,
Femeia
ce sărută de parcă vrea să râdă,
Femeia care râde cu inima ei sfântă...
1977
Iubirea după
geamul termopan
Iubirea după
geamul termopan…
E ca şi cum –
cerul cu vată-i în urechi,
E ca şi cum – să
n-ai nici un duşman:
Nici unul nou,
nici unul vechi…
Iubirea după
geamul termopan…
O schimb pe-un
strop de libertate -
Cum să auzi că e
sfârşit de an,
Şi cui să strig
că am avut dreptate.
Iubirea după
geamul termopan…
Un vacuum sau
poate-o şmecherie?
Şi pieptu-ţi e
un deal viran,
Castelul - doar
o fantezie…
Iubirea după
geamul termopan…
E ca și cum ești fără țară,
E ca și cum un sâmbure-n bostan
Idee n-are ce se-ntâmplă-afară…
Iubirea după geamul termopan…
La
micul ecran
De unde aşa
aromă în trandafiri sălbatici,
Şi cine-i
regizorul ce-a rânduit tulpini?
Din palma lui
Iisus coboară filosofii antici:
Nu-n petale, în
ghimpii dresaţi şi arini.
Vântul de-acasă,
de la ţară, cel de sub fereastră
Mătură colbul de
lângă Ştefan cel Mare.
S-a înălţat în
izbândă Pasărea măiastră
A trupului
tânăr, şi-i fără ajutorare.
Buzele de viscol
pe flăcări le lipesc:
Deloc nu mă
frige. Se frige însuşi focul
De dorul meu
nestăvilit îl molipsesc
Şi rugul nu-şi
mai află locul.
Mi-i ţinuta
demnă de harul ce mi-i dat:
În faţa
carieristului nicicând plouată-am stat,
Şi nici n-am
spart cu fruntea pânză efemeră
Ce-acoperă
ţinutul precum o emisferă...
De unde aşa
aromă în trandafiri sălbatici?
Şi cine-i
regizorul ce-a răspândit tulpini?
De-a închis în
inima mea ghimpii ostatici,
Şi tu la miez de
noapte încerci să mi-i alini.
Nu
trăim decât o singură dată
Nu sorbi
văzduhul fără nici o felie de soare.
Nu alerga zilnic
în ospeție la altă depărtare.
Zorii toţi,
deodată, spre cer vor izbuti,
Părăsindu-mi
inima, tânără de nu va fi.
Cu ţipete nu
lovi în suflet, curgă veacul prin el,
Împodobeşte-ţi
destinul cu avuția iubirii,
Vijelia trupului
adună surcelele focului rebel,
Domesticit de
tăria locatarilor firii.
Izbânda ni-i în
preajmă, primejdii nu ne apasă.
Șuvoaiele
trecerii surprise ne oferă la nesfârşit –
Spre soare ne
înălţăm, cum se înalţă o casă...
Nu-s femeia, -
ziua,
în care trăieşti
tânăr şi cinstit.
Să
fi iubit atât de mult
Nu pot să zic că
am iubit
mai mult
Atât pe cât
destinul mi-a cerut,
Să am putere să
străbat
prin beznă
Pe când Stănescu
săruta o gleznă,
Şi o-nnălţa
subtil
în liniştea de
lună,
Dovadă – el a
creat
femeia cea mai
bună.
Nu pot să zic,
de ce aş zice oare,
Să-i pese cui că
sufletu-i
în floare
Sau poate-i
vestejit
de când plecase
el –
Mai tânăr ca
sonetul,
mai trist ca un
rondel.
Nu pot să zic că
am iubit
mai mult -
Atât pe cât
destinul
mi-a cerut…
Către
inimă
N-am cerșit
niciodată o clipă de dor.
Și ce mândră am
fost c-am putut să iubesc,
Că, într-o clipă
știut-am să-învii, și să mor,
Să mă bucur că-n
ieri, și că-n mâine trăiesc.
Cum mama
potrivea focul să nu ardă pâinea -
Am potolit cu
încetul jăraticul în trup.
Iubirea mea…
Nu eu, ci ea mă
stăpânea:
Naive gesturi –
durerile-mi erup.
Mă bucur, lume,
că port
în mine-un foc,
Că n-am știut de
el a mă ascunde.
Fiecare om în
viață are un loc:
De-l sfințește,
de-l ponigrește –
De unul singur
el răspunde.
Tai
o felie din gerul cumplit
Tai o felie din
gerul cumplit
Și o lipesc de
trupu-mi, fierbinte:
Te iubesc, te-oi
iubi, te-am iubit
Inima se aruncă
către minte.
Ah, aerul acesta
nu se procură…
Domnule, nu-ți
șterge nasul de zid:
Te apropie de gură,
dulcea mea arsură,
Ajută-mă,
netoții să-i derâd.
Îmbrățișez o
creangă, rodită
Copacii în plin
rod invidia nu pricep,
Pe cealaltă zare
a sorții – proptită
O nouă carte eu
încep.
În
noapte, în tren
În noapte
șoaptele-s de iarbă,
De trandafiri – sărutul
ți-i,
În fuga
trenului, în grabă
În ochii mei tu
cum rămâi?
De ce te ții? De
vre-o privire
Rămase-și agățat
pe-o noapte
Sau te-ai făcut
comod, și mire
La toate gările
în parte?...
În noapte, mai
ales în tren
Când infinitul
ți-i în palmă
Gonesc poetul
În veacul rătăcit printre poeți
Am să revin în fiecare mai sunt icoane pe pereți
Adus de dorul care mă apasă
De veacul rătăcit printre poeți…
Voi sta timidă la masa de Crăciun
O crizantemă salvată de nămeți
La ziua ta de naștere-n ajun
În veacul rătăcit printre poeți…
În veacul rătăcit printre poeți
Unde lumina e cea mai frumoasă mireasă –
Tu, dorul meu, știut-ai să aștepți
Și să-ți înalți în sufletu-mi o casă.
În veacul rătăcit printre poeți…
De
unde? şi când?
Din care durere
ori zi trecută,
Din care
nereușită ori vorbă tăcută,
Din a cui
neplăcere, a cui existență,
A cui bucurie, a
cui indiferență, -
De unde? și
când? am învățat să glumesc
Cu bărbații pe
care alte femei îi iubesc...
La ce bun din
stropi de ceară o ploaie să adun,
Din soare să
cerșesc tot cu picătura?
Cum să reții în
sânge viscolul străbun
Când flacără și
fulger îi este trăsătura? –
De unde? și
când? am învățat să glumesc...
Și nimeni nu pricepe cât de mult te iubesc...
Umbra
cea de trandafir
Umbra cea de
trandafir
De pe gura ta o
rup -
Nu e rană, nu mă
mir
Am o inimă de
lup
Îmblânzită de
lumina
Unui zâmbet
presupus,
Doamne, hai,
întinde mâna
Dorului urcat în
sus,
Nu lăsa a mea
visare
Ca o boală pe
pământ
Sunt mai
transparent ca zarea
Zămislind un
lucru sfânt.
Umbra cea de
trandafir
De pe gura ta se
duce
Clipa-n care o
admir
Desenează o
răscruce
Unde sunt lăsat
uitării
Patru zări –
unde mă duc?
Pe surâsul
presupus
Glasul meu, al
unui cuc.
La
nunta crizantemelor
Era într-o după
amiază, în care
La nunta
crizantemelor am fost invitat –
Pe buzele ce dau
stingher în floare
Întreg Universul
surâdea mirat.
La nunta
crizantemelor,
venisem şi noi:
doi străini
Din lumi atât de
diferite
Cum e un uragan
şi floarea cea de crini
Pe clipa mea de
viaţă – adormite.
La nunta
crizantemelor m-am reţinut un veac
Şi-am admirat
cum ninge şoapta ta, de-ndată
Ce eu pricepeam
bucuros să tac
În vorba ta
curată şi nevinovată.
La Nunta
Crizantemelor şi azi revin
Mintea şi cu
inima ţese-un gând senin.
Până la dragoste
Până la dragoste s-ajung mi-am zis la început,
De-atunci tot vn spre ea: din vers până-n sărut,
Din strigăt – în şoaptă, din blestem – în cânt:
Cu zâmbetul, durerea, cu adevărul sfânt...
Până la dragoste să vin: e ţelul meu suprem,
Cred: mai departe nu e nimic senin, nici un îndemn,
Ce-mi place în ea – are lumină şi culoare,
Si haina ei îmi vine, şi casa-încăpătoare-i...
Până la dragoste s-ajung, alt vis nu am avut.
Uimirea, suferinţa, stejarii mai înalţi... –
Să spună toţi acei, cândva de m-au ştiut.
Până la dragoste s-ajung, vă rog, să mă lăsaţi...
În
trenul meu erai şi tu
Eu vin de la
Zilele Nichita Stănescu... -
Vei citi în
satisfacția care mă predomină...
Mă scuzi, cine
ar putea să-mi spună,
De cât timp te
afli lângă mine
Stăpânul ochilor
triști și frumoși?
Prin câte gări
am trecut împteună
În noaptea de
vis,
nedumerită și ea...
Vorbește,
stăpânul gurii pline cu șoapte
Din preajma
mea...
Da, eu vin de la
Zilele Nichita Stănescu.
Din câte știu,
eram singură în compartiment.
Undeva am mai
văzut acești ochi albaștri
Ce-mi pătrund
atât de tainic în piept...
Posibil, m-am
dezbrăcat să dorm liniștită,
Citind din
creația unui mare poet...
Cu martie încerc
să mă-apropii
Cu martie din
ochii tăi am să plec...
Acest
timp al iubirii
Am să las
acest februarie
cu gheţuşul şi păraiele sale
Să vă turmenteze
ca un vin din orăşelul subteran
Unde cosmonautul
Gagarin a cinstit şi...
a iubit trei
zile la rând...
Şi nici o
securitate nu avea dreptul
să-l intimideze
cumva
cu răsuflarea
prin preajmă...
Am să las,
precis, acel bileţel
Cu două cuvinte
Timide: „Îmi placeţi...”
Am să las în
istoria cotidiană
şi un bârfitor
Care stă agaţat
cu ambele mâini
de numele cel
mic,
Şi un securist –
ţinându-se bine
de numele cel
mare,
Şi un copil
frumos traversând Europa
Cu fulgerul
zâmbetului său –
un ritual în
plină dimineaţă...
Pentru cel mai
sănătos creier...
Şi de ce nu, -
am să las
Un numar enorm
de evenimente
Pentru că mi-i
dat să iubesc...
Iubirea,
problemă de stat
Omul acesta e
numai iubire -
Precum acela e
numai venin,
Precum altul e
numai o mie
De metri pân-la cimitir.
Omul acesta e
numai speranţă –
Precum sângele
trupul înalţă,
Precum brazda se
coace în pâine
Şi infinitul
miezul ei rămâne.
Omul acesta e
numai dor –
Precum mersul
ţine de picior,
Precum stânca
ţine de piatră
Şi tăria ei în
vis ni se arată.
Omul acesta e
numai iubire –
Precum acela e
numai chin,
Precum altul e o
călătorie
Prin care
bucuriile ne vin.
Visele-n
zece volume
Ulicioare, şi
prospecte, şi etaje, şi femei:
Visele-n zece
volume – citeşte din care vrei.
Şi o tusă
ne-ntreruptă – două zile iar se ceartă,
Una-i ziua cea
venită, alta-i ziua cea plecată.
Deschid
semaforu-n gară: pleacă timpul gâlgâind
Şi presimt doi
paşi alături,
Sprijinindu-se
pe rând.
Ulicioare, şi
prospecte, şi etaje, şi femei:
Roi de-albine
ruşinate, veacu-nalţă în călcâi,
Însoţind umerii
sprinteni, ca elita pe-mpărat,
Cu trăsura
voioşiei ele-n casă mi-au intrat,
Au gospodărit o
vară,pe Baudelaire l-au mai citit,
Aşteptându-mă cu
o vorbă -
N-am ştiut şi
n-am venit.
Ulicioare, şi
prospecte, şi etaje, şi femei:
Visele-n zece
volume, începând cu clasa întâi,
Şi o
faţă-nchipuită, şi un nume presupus –
Mi-au rămas în
ochi doar fulgii,
Dansul lor urcat
în sus.
Şi mă simt în
toate-nvinsă, dar supusă nu pot fi –
Sunt datoare c-o
iubire clipei în care voi muri.
Competiţie
Două văi se fugăresc…
Vântul, liniştea şi ploaia
Le privesc…
De după deal
Altă vale se coboară -
Cine visele-şi omoară
Şi se vrea om mare, mare –
E naivul fără luntre, fără vâsle
Pe un râu uscat de tot
Într-o vale erodată
Tu - pe un deal, şi eu - pe altul
Stăpânim în suflet statul
Împărţit pe câte-un petic
Al sărutului alergic…
Lasă visul meu, om sceptic
Soarta ta - un simplu boţ
Adunat în palmă strâns
Precum visul unui soț,
Văile ce tot coboară,
Văile ce vor să urce –
Mă iubesc de mă omoară
Un sărut în semnul crucii.
Purtător
de gânduri
Hai lasă
ora ceea de după amiază
De după
genunchi
Să se
rotunjească
Să
împletească mersul domol
Al
gândului azuriu ca cerul
Pe
care-l beau din palme
În
fiecare clipă
La
fiecare rugă
A
lucrurilor ce vin în mâinile mele
Să le
ţin sau să le duc
Mai
departe decât au ajuns
Să le
ascund sau să le arat lumii
Lucruri
mici şi lucruri mari
Iubite
nespus sau îndeajuns părăsite
Cine e
în putere să se deteste pe sine
În clipa
când e recunoscut
Purtător
de gânduri…
O vară toată, dragostea
Pe dealul din marginea zării,
Cu sufletu-n palme întins,
Acum, chiar în arşiţa verii,
Tu, dragostea mea, ai învins.
Mi-ai devorat şi
uimirea
Şi clopotul ce-n
suflet răsună
Doar eu să-i aud
amintirea
Din marea durere
străbună
Pe dealul din
marginea clipei
Pe ochii
mei fiind stăpână
Mai picură
lacrima aripei
Ca laptele zării
la stână.
Responsabilitate
Eu eram timp de o secundă
În mileniul trei,
Tu erai în ultima secundă
A mileniului doi,
Şi vroiai avantajul să îmi ei
Să rămânem între secole-amândoi.
Încercat-am să te trag spre mine
Era şi responsabilitatea mea:
Între secole să nu te scap cumva…
Când eram în mileniul trei deja de un minut
Îmi ziceai că mult timp nu voi muri
Între secole nu e
nepăsare
Şi un soare-n plus
Nu poate răsări,
Şi responsabilitatea toată îmi aparţine
Să ademenesc către mileniul trei
Cât mai multe bucurii, şi nu suspine.
Te-am ademenit să vii în mileniul trei
Ci tu, ca o lumânare, ai ars
Luminând calea la nişte mişei
Atât de calm în mileniul doi ai rămas.
I-aţi în valiză glumele triste
I-aţi în valiză glumele,
triste
Şi pleacă cu
ultima lună de toamnă…
Zilele au
degetele unei pianiste
Şi mândria de
primă-doamnă…
Culege pe laptop
gesturi bizare
Fiecare cu
numele său, mic…
Șterge din
amintiri numele cel mare
De care de mult
mă dezic.
Atent
Sunt neatent
adesea la răscruci
(Două milenii
fără de papuci)
Pe stânga şi pe
dreapta - numai cruci
Pe gânduri tu
încerci să mi te urci
Din arta de-a fi
(z)eu) - mă smulgi
Cu mine simplu
zilnic te descurci.
Sunt neatent
adesea la răscruci
Mi-s paşii des
plantaţi în multe lunci
Şi ochii
returnaţi în vorbe lungi
Pe palma nopţii
tihna să ţi-o culci.
Sunt neatent
adesea la răscruci
Abia când te
urăsc tu mă seduci
Între milenii
însă te încurci
Ţi-s buzele –
aprinse dungi
A zării care se
deschide -
Un copac plin de
omizi.
Evadare
Evadează din
mine florile
Neoferite până
acum
Vreunui
eveniment
Important…
Vântul
cenzurează aromele –
Întristate
mesaje ce se reîntorc
La baştina sa –
În inima mea.
Evadează din
timp
Clipele devenite
istorice
Şi împachetate
la arhivă.
Paginile în care
Sunt implicată
Personal
Încă nu au
îngălbenit -
Ele, le simt
durerea,
Evadează din
mine săptămânal…
Cel vinovat
Cu disperarea celui
vinovat
Mi-e veacul
întreg înfăşurat
Cămaşa zilei mi
s-a lipit de trup
Aş dezlipi-o,
bucăţile se rup
Cu găurile zilei
ce mă fac –
Interogată, nu
doresc să tac
Cum tace
noaptea-n gura mea
Retrasă-n inimă de stea
Cu mare sens, dar la ce preţ
În miezul iernii
eu provoc dezgheţ.
Cu disperarea
celui vinovat
La întrebarea
zilei conturat
Cobor minutele,
şi orele, şi veacul
În clipa
izbăvirii caut leacul.
Obligaţi
Mă deranjezi
cu-ndemnul, înrobit
De parcă te-ai
născut, în lume rătăcit,
De parcă pân” la
naştere ne-am fi tot iubit
De faci un pas –
al doilea-i necesar
Să-l fac anume
eu, la fel de clar şi rar
Să ducem dorul
pas cu pas prin ceaţă
Cât va dura
întreaga noastră viaţă
Şi de nu faci tu
primul pas
Un drum
neînceput ar fi rămas,
Şi cel de-al
doilea pas de nu-l fac eu
E frântă calea
către Dumnezeu.
De parcă de
blestem fiind obligaţi
Unul de altul vom fi mereu legaţi
Şi corpul
Şi corpul de
onoare e sătul
La vârsta când
de toate am destul
Înveşmântată cu
dovezi feroce
Înveşmântată cu
credinţa ta
Dorinţe-alese de
mi-ai sugera
Ca sufletul,
întronat în vis
Să mai domine
peste paradis
Sau, în ungherul
cel mai luminat
De răsărit, de
asfinţit deposedat
Un om cu
totu-înstrăinat
De toate ce
se-ntâmplă zi de zi
Pe malul
prăbuşit în
Înveşmântată cu
dorinţa de-a iubi
Studiez puterea
ce nu m-a cuceri
Pământul ridicat
până la cer
Şi tot mai mult
efort îţi cer
Mai mult curaj
de-a fi un solitar
Când o femeie
intră în altar.
În altă zi
Cu ochii
altcuiva privesc peste un veac
(la Dumnezeu) –
Căruntă,
supărată, cui să plac?
Şi tu, te
oglindeşti în chipu-mi calm
(De meritul
suprem pe care-l am)
Întotdeauna
merit să te am
În zi, în
noapte, pe pământ, în cer
În altă zi –
sunt poate mai comodă
(În dragoste
n-am fost nicicând la modă)
Nici floare,
nici livadă să nu-mi zici
Când eşti
împrăştiat printre amici
Culege-te din
ochii mei cei cruzi
Încearcă
liniştit să mă refuzi
Or, valul fără
maluri nu e râu.
Răzbunare
Nu mă răzbun pe
acest bărbat frumos
(Nu importă al
cui sprijin poate fi)
Conduce un stat
ori suflă în os
Sau îşi lipeşte
pe sprâncene câte o zi
Îl provoc să mă
admire un pic
La distanţă
destul de mare (bună)
(Aşa urâtă,)
ieşită dintr-un groaznic accident
Viaţa îmi e
colacul de salvare.
Nu mă răzbun pe
nimeni, nici pe el
Ziua de Crăciun
îmi e oglindă vie
Gândurile
geroase inundă al nopţii tunel
Şi eu răzbat cu
multă mărinimie
La ieşire iarăşi
dau de gestul omenesc )dânsul)
Atent, atât că
cerul se înalţă
Şi moleculele în
mine se-nmulţesc
Precum lumina-n
plină dimineaţă.
De viaţă
De viaţă lungă
şi frumoasă
Poeme tălmăcesc
în nopţi
Metaforă, fir de
mătase
Tras tainic de
părinţii morţi
De viaţă lungă
şi frumoasă
Un cântec
strângem între uşi
Amiezi senine se
aştern pe masă
Aud, se-ntorc
paşii cei duşi.
De viaţă lungă şi
frumoasă
Doi trandafiri
culoare – adună
O, Doamne,
dragostea-ţi revarsă
Pe casa mea,
vatra străbună…
De viaţă lungă
şi frumoasă
Gândesc din
noapte până-n zori
De chinul meu
ori cui îi pasă.
Străină cu fraţi
şi surori…
De viaţă lungă
şi frumoasă…
Mirată
Mirată trec
printre secunde,
Și printre mari
parlamentari –
Unde e veacul în
care să mă simt poet,
Unde e țara fără
de demnitari?...
Mirată șoapta
mi-i, și dansul,
Și nervii toți
mirat gândesc...
Mirată mi-i și
graba, pasul
Și sângele de
neam domnesc.
Mirată te sărut
pe frunze
Cireș amar, și
nuc rotat ...
Mirată
liniștea-i s-auză
Când tot norocul
ai ratat.
Mă miră zarva de
la curte,
Și lingușirea la
altar –
Mirată trec prin
viață, uite...
Se miră unii
foarte rar.
Unei singure,
sau unei sincere ploi de îmbrăţişări –
Eu încerc să-mi
găsesc norocul
Oriunde, sau
anume în faptele zilei de ieri…
Ştiu că voi găsi
câteva, sau cel puţin un cuvânt
Uzat de prea
mare încărcătură cu
sensuri sau
Lipsa
cuvintelor purtate de vânt -
Tolănite
în fotoliul în care eu nu mai stau.
Sau
voi descoperi în spaţiul dintre noi doi
Oglinda
ce multiplică mirarea de chipuri bizare
Și
provoacă anotimpuri târzii, şuvoi
Prelinse
în suflet, sau peste zare…
Când spaţiul
dintre degete cedează locul
Unei singure,
sau unei sincere ploi de îmbrăţişări –
Eu încerc să-mi
găsesc norocul
Oriunde, sau
anume în faptele zilei de ieri…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu