Poezii

Din poeziile Laureaților primei ediții a
Festivalului Internațional de Poezie - Renata Verejanu...

Ca aceste frumoase poezii să nu fie plagiate de pe NET -
noi am editat ANTOLOGIA festivalului, cu 240 de pagini...

Denisa Lepădatu

Vreau să renasc

mi-am privit muza

ce se juca

întorcându-mi dimineţile

cu capul în jos

sorbea câte puţin

din cele

douăzeci şi ceva de ore

când eu împărţeam în silabe

traiectorii universale

lasă-mă

i-am spus căutând drumul

ce desparte ziua de noapte

tu nu ştii

că soarele mă strigă pe nume

şi când îi ascult ecoul

mă îmbrac în visul acela

pentru care miroase aşa de frumos

copilăria

 

Mocanu Radu

clasa a V

POVESTEA  MEA

Fără ca să prind de veste

M-am trezit într-o poveste.

Ochii tăi, ca două fantasme,

Erau parcă rupţi din basme.

Dar un cuvânt grăbit,

Un cuvânt aruncat

A destrămat

Al nostru palat

Apoi ai plecat

Şi-n urmă-i lăsat

Un împărat

Fără de regat.

În suflet mi s-a cuibărit

Povestea fără de sfărşit.

O spun la nori, o spun la flori.

Mi-o spun şi mie uneori.

 

Mirela Goncear

Plouă cu ţărînă

 

Anost se scurge searbădă ţărînă

Peste casa mea.

Subţire crăpătura de sub uşă

Devine un tunel

Pentru străinele tiranice făpturi-

Acerbii şi avizii ochi

Ai lumii de apoi.

Oftează-n ultimul său suflu

Geamurile apăsate de afară,

Iar prin ele,

Un întuneric umed, înăbuşitor

Pătrunde,

Se tîrăşte pe podea,

Omoară jucării, înghite-ncălţăminte,

Şi fură mesele, dulapurile

Dezgolite,

Se urcă pe pereţi

Şi se admiră în oglindă,

Îmi mîzgîleşte-n negrul său ostil şi toxic

Tablourile-

Prea orbitoare şi frustrante pentru el.

Uitate conectate-monitoarele

Se sting sfioase.

Curentul istovit acceptă în capitulare

Drapelul negru, ofilit

Al beznei.

Vioara diafan amară

Fidel se-nmormîntează-n husa sa.

Se-aude doar un sunet- Plouă cu ţărînă.

 Inundată

Anost dispare-n searbăda ţărînă

Casa mea.

Afară

Doar un bocet ocazional

Al pomilor ce o înconjurau

Cîndva

Răsună-n ritmul marşului funebru-

Răscoală fără viitor În lumea de tăcere.

Sfârşitul conversaţiei

Ana Ignat

***
Mai ieri a fost o zi frumoasă,
Cu trandafiri mi-a nins în păr.
Iar azi stau singură în casă,
Imi fulgeră cu supărări.
E frig în suflet şi-i furtună,
Nu ştiu ce cale să apuc,
De undeva glasu`-ţi răsună,
Dar eşti departe... nu te-aud!

 

 

Denis Chirtoacă

CA MELCII...

Vântul apleacă verdele ram

Să ne miruiască cu rouă

Și ochii noștri plouă

Stând țintuiți într-un geam.

 

Ne divizăm în două precum amibele

Alergăm în părți opuse cu viteza luminii,

Iar timpul, tot întârzie să ne întâmpine,

Lăsând în urmă bătăile inimii.

 

Cu noi luăm pereții coșciugului și cravata,

Lumea ticsită în sticla ispitei,

Florile cu tot cu iubite,

Lăsându-i în urmă pe mama și tata.

 

Mereu în mișcare, fugim în mijlocul nopții

Prefăcând în spirală pustiul,

Ne-așternem pe spate sicriul

Ca niște melci înaintea...morții...

Ana Maria Gîbu

amintește-mi

am fugit cu sufletul tău rătăcit 
într-o noapte
folosindu-l pe post de cort 
prin deșertul negru al minții
acum este prăfuit
puțin șifonat
dar e bine...
mai poate fi așezat peste inimă
ca un șal zdrențuit de sentimente mute 
nu mă învinovăți că nu te-am luat cu mine 
în călătoria spre alte adâncuri
te-am dus sub candelabre în flăcări 
dansând 
dimineața ai devenit 
rafale de vânt 
nu mi-ai amintit să ți-l înapoiez 
era palid și tușea de ceva vreme
răcise în peșterile 
sanatoriului de sub pământ
a evadat când savuram 
ultima brioșă cu ciocolată
l-am găsit agățat în hățișul 
de vorbe
aruncate aiurea
pot să-ți înapoiez sufletul
l-am cârpit cu dragoste
este ca nou

IORDACHE NONI-EMIL

să iubesc oamenii

sub tălpi mi se creează o stare de deal

ca o arsură albastră de stomac

de formă alungită

intensă

sunt ceea ce mâine aş fi putut fi

şi

poate aceasta este singura mea stare

de care sunt în stare

lucrurile pe care mi le doresc

nu sunt amintiri

care să mă ajute să văd şi poimâine

dacă inima mea ar avea tălpi

ar pompa sânge numai să se rupă

printr-o smulgere în evadare

de roşu. ea şi-ar scutura mâinile

pentru a şti

din ce capăt începe dragostea

eu ştiu tot

ce ar trebui să mă facă arbore

mi-au mai rămas doar trei poze

fără cronologie sau autor :

3-2 /// una în care

sub colţul unei gropi

am buzunarele cusute de buze

3-1/// una în care

sunt obrazul ras al lui Dumnezeu

3-0/// una în care

migrez

între intrarea în cuib

şi demnitatea poticnirii

Andreea Violeta Bobe

Impact

Depresia sufletului se vindecă cu ceai de cicoare,

florile negre ale salcâmului se topesc, curg în ghirlande de nisip.

Miroseam culorile; comparam aroma fiecăreia.

De fiecare dată altă culoare are altă aromă, altă simțire, alt zgomot.

Violetul e cel mai profund în tot, cel mai adânc intuneric al vibrațiilor cosmice.

Ceaiul este o infuzie de lavandă și violete îmbibate în oftatul de seară al soarelui.

Băuturile aburinde nu sunt decât o infuzie de melancolie...

liniște profundă topită în tristețe.

Petalele rozalii zburau deasupra pomilor,

deasupra mărgelelor din crengi.

        

Elena STAN

 

Iubirile primăverii

Făcea primăvara copii peste tot:

Cu firul ierbii,

Cu un trandafir,

Cu un ciot...

Ce buze senzuale avea liliacul.

Ce serenadă cânta pitpalacul,

Copii în pomi, copii din flori, copii în grădină

Copii născuţi din verde şi lumină!

 

Îşi arunca primăvara rochia

Şi alerga dezbrăcată de-i săltau sânii,

Înnebuneau de hormoni parfumaţi toţi salcâmii,

Roşeau primăvaratic trandafirii...

 

Era Primăvara curtezană fără pereche,

Cu cireşe de mai la ureche,

Cu lenjerie de flori de cireş,

Cu trup roz ca floarea de măceş.

 

Cu trup zvelt de fecioară, cu surâs de copilă,

Trecea zâmbind spre lumină.

Se tăvălea prin muguri, prin iarbă şi prin flori,

În urmă-i se năşteau fiori...

 

Şi a văzut-o soarele dezmăţată pe-afară

Şi-a transformat-o-n repede în vară,

Şi-n urma ei, copii de flori,

Cu lacrimi de petale tot cerneau fiori!

 

Şi viaţa, sită de mătasă,

Punea copilăriei rochie de mireasă,

Şi se nuntea cu primăvara,

Să-şi umple cu-amintiri cămara!

ILIE VIRGIL FLORIN

* * *

Ce iau cu mine

Doar culoarea părului tău şi gustul cărnii tale...

Gustul de vânt priponit în boabe de struguri,

În petale.

Petale încă nerostuite la viaţă, aproape muguri,

roşi între soare şi ceaţă

Iau şi ochiul drept, aproape azur  limpezit în  noapte

Ochiul tău aşezat ca o cumpănă de fântână,

Şoaptele lui

le ţin şi acum în mână. Mâna cu care

orchestrez trecerea neauzită a zorilor,

pe sub sânul tău stâng,

Loc de popas al culorilor.

Mă întind. Şi mă strâng

Atât căt să încap în curcubeul care, părăsindu-ţi

Perfect imperfectul tău trup

Ţi se-adună-n picioare.

Nu pot să iau mai mult, un miros, un gust,

jumătate din ochi...

Şi pe tine toată

Pusă într-un colb de deochi

Tras pe dungă de roată...

 

 

Luca Cipolla

Psihoză

Îmi lăsai rucsacul

unde e șemineul

și mă uitai fix la un limb de trecuturi,

acolo visele erau reale

și realitatea o invenție mea.

Kerosenul încet ardea

flacăra,

așa cum logica unui copil

nu înțelege cărbunele

de Crăciun

-         nu simți nimic

și pământul devine pâine

când nu mai reflectezi

chipul unui simț ascuns.

 

Georgiana Ingrid Stoleru

Mic tratat despre stelele închinate nouă

 

visul meu se zbate în

universul mineralizat

de timp iubire eternitate.

visul meu e un poem-

scorțișoară pentru clipele gri;

el defilează la întâmplare

balansând oamenii

pe care îi poartă lejer

la ureche.

e punct de susținere pentru suflet -

mic tratat despre nemurire,

despre viața greierilor din Cipru,

ce se adună chicotind la nunta

de argint.

la ce bun să prigonim visul

spre roțile sonore ale iubirilor

apuse?

îngăduie

să fie el punct de susținere

pentru sufletul nostru;

îngăduie

să așezăm frunzulițe de nuc

în juru-i/ să-l culcăm pe partea stângă.

dacă se răsucește în coșmar

daca îți zgârie fruntea

visul își lovește singur țeasta de pernă,

afumat de alcool.

Mihaela Butuc

Buchetul de flori dintr-un vas

Zace pervazul cu amintiri.

Plin de flori, sunt trandafiri,

Care șoptesc într-un suspin:

-Eu o să vin!

Cerc uscăciune în suflet,

Pentru a smulge ecoul

Petalelor rosii-amare,

-Te chinuie dorul?

Sîngeră apa din vas

și din venele mele.

Disprețul slovelor tale

Făcut-au numai tăcere.

POPESCU ADRIAN-NICOLAE

nişte carenţe

faţa de pernă îmi săruta iar,

mult prea devreme

tâmpla abandonată,

păzită atent de buzele ei,

roşii şi mereu păcătoase

ce descătuşau până mai ieri seară

delicateţi olfactive de musk şi tutun

ascunse sub gulerul imaculat

al cămăşilor mele…

vizionam haotic

un diafilm obscur, voalat sinergic

de gene lungi şi irişi albaştri

ce-şi zugrăveau în alb

zidul amintirilor fugare…

printre umeraşe putrede,

încolonate vertebral sub scârţâit de uşi

scotoceam liturgic după amintiri

ştanţate cândva, în fugă

de vechiul Polaroid…

mă trezisem dansând nebuneşte,

fără a fi invitat,

la reconstituirea unei nunţi de molii

ce încă se împreunau haotic

prin ungherele paltonului decolorat

de soarele palid al sfârşitului de mai

Mihaela Aionesei

țarină sfântă

...și în genunchi de-ar fi să-ți port iubirea

prin cerurile mele grele

cărări aș face să-ți mai sărut odată

lutul răscopt de-atâtea frământări

să mă strecor în sânul verii cu miros de fân

al cărul dor doar tu poți să-l alini

...și de-ar fi să nu mă mai întorc

furată de oarece năluciri albastre

i-aș spune lacrimii să cate în scorburi

conturul mâinii ce mi-a legănat

în puf de păpădii copilăria

...și dacă am să uit de vatra părintească

cu motoceii prinși pe la fereastră

și umbre așteptându-mă în prag

mai lasă-mă în taină iertare să cerșesc

sătucule cu iz de Maică Sfântă

și-apoi pribeagă am să pornesc spre altă casă

 

Tatiana Scurtu-Munteanu

Prizonier în primăvara mea
 

Prizonier catrenelor furate

Din primăvara care a sosit,

Ai mâinile de dragoste pătate

Și sufletul de floare îmbâcsit.

Martirul incurabilelor vise

Mă leapădă de formele pustii

Și mă alintă în cuvinte scrise

Pe talpa primăverii timpurii.

Sihastru în timpanele tăcerii,

Rugându-se de floarea de april

Să îi închidă rănile durerii

Din așteptarea fostului copil

 

 

Sandu Cibotaru

Amurg de toamnă

Amurg de toamnă tîrzie.

Miros de stele căzute,

Perechi de suflete-nvie,

Ce fost-au în van dispărute.

 

Şi rupe din cerul de noapte

Luceferi pierduţi în gîndire,

Găsiţi în cuvinte si fapte

Filozofi ce-aşteaptă pieire.

 

Amurg de toamnă pustie.

Si curcubeul frunzelor moarte.

Cu zeci de culori ce învie

Cuvinte expuse în şoapte.

 

Rescrie din nou începutul

Şi timpu-napoi îl întoarce,

Să simtă sublim sentimental,

Ce veacuri în inimă zace.

 

Amurg de toamnă senină.

Cînd cerul de focuri se umple

M-atinge cu clipa ei fină

Şi sîngele-mi arde în tîmple.

 

Victor Rusu

Olarul

S-a stins și ultimul olar vestit

Ce aduna din țintirime fete mari

Și târguia tot lutul la olari

Până a fost pe viață răstignit.
 

Când era viu și plin de foc

Am sfătuit la un ulcior cu vin -

L-a făurit din taină și venin,

L-a-nzorzonat cu flori de nenoroc.

Mi-a dăruit și mie un ulcior neterminat

Cu fața netedă și arsă -

Era de fapt o fată prea frumoasă

Dintr-o grămadă de pământ uscat.

Și parcă e mai plină de păcat

Licoarea ce o sorb din el, în vise

Mereu în somn am pleoapele deschise:

Văd sufletul ulciorului, prin cerul despicat.

Astfel am moștenit blestemul fericirii:

Colind prin cimitire și lutul proaspăt car -

Copil nenorocit, moștenitor de har,

Ce meșterește cupe din tainele iubirii…

Aexandra Hanganu
 

VIOARA

E noaptea dezolantă

a marilor dureri,

Şi-n ea tot curg la vale,

Privirile de ieri.

 

În vechea locuinţă,

Ca un ecou se frânge,

Şi fără de credinţă,

Vioară încet plânge.

 

Şi lin ea fredonează,

O tristă melodie,

Şi sufletul vibrează,

Şi mortul parcă-n vie.

 

Ah Doamne, cât mai plânge!

Iar lacrima-i stropeşte pământul cel secat,

Şi se preschimbă-n sânge,

Ce nu va fi uitat.

 

Ecaterina Gabriela Trifoi

Acasă

Azi mă plimbam, cu gândurile mele,

Pe-o pajiște de iarbă și de flori,

Erau adevăratele comori:

Narcise, ghiocei şi viorele.

Şi printre flori se înalța o casă

Cum alta-n lume nu am mai văzut...

Ea mi-a zâmbit atunci și mi-a părut

Atât de inocentă și frumoasă!

Și emana din trupul său mândria,

Dragoste de viață şi speranță,

Căci se numea (titlu de romanță

În litere de aur) România!

Ca într-un templu am pășit, sfioasă,

Lacrimi de-argint pe-obrajii mei zâmbeau

Și florile-n grădină îmi cântau,

Căci ajunsesem, în sfârșit, acasă!

Și, în casa mea, ardea strălucitor

O tain-ascunsă-ntr-un pahar de vin,

Căci Eminescu recita divin:

„La trecutu-ți mare, mare viitor!”

„Trăiască dar Moftul român!” ne spune

Și Caragiale despre-a noastră

Țară mândră, dar cam mofturoasă,

Dar nerâzând la propriile-i glume...

Și-atuncea, îmi arăt și eu mândria,

Citind iubirea țării-n ochii lor,

Trăind și eu cu ei același dor

De țara mea, iubită România!

Ești oaza mea de dor și libertate,

Când toți ceilalți doresc străinătăți...

Cea mai frumoasă-n lume te arăți

Tu, casa mea pentru eternitate!

Vedeam, apoi, în pat, lângă fereastră,

Un înger blond, cât de profund dormea!

Și o simțeam ca pe o sor-a mea,

Atât de pură, atât de frumoasă!

Ea s-a trezit mirată, curioasă,

Cu-o inocență vie, de copil

Și, strălucind, ca luna lui april,

M-a-mbrățișat, tăcută și sfioasă.

Și-n acea-mbrățișare am simțit-o

Tânără, deșteaptă, românească,

Gingașă, puternică, firească

Și-atuncea, Doamne, cât am mai iubit-o!

Și am rugat-o, draga, să îmi spună

Numele ei și cine este ea...

„Știi, România este mama mea,

Eu sunt și mă numesc Limba Română!”