Poezii

 

Caut o ţară

 

Caut o ţară a copiilor talentaţi...

Intru în societatea amorfă până la brâu

Înspăimântată când o zi întârziată

Se frânge între un nume nou şi

propriul fiu…

Las uşa deschisă şi plec din mine deseori

De bunăvoie în inimă să intre

Nenumăratele sărbători

Pe care le-am născut doar eu cu mintea

mea. Să mi le-ntorc din nou

În sufletul cât luna şi fraged cât un ou.

 

Stol de păsări – un şir de bucurii

Le dau zborul zilnic şi nu le număr...

Să nu mă prindă o vârstă anume

Cu zorii înfloriţi pe un singur umăr.

 

Caut o ţară, şi copii talentaţi

Să prindă de aripi câte o bucurie

Să am motiv aici să mă reţin

O toamnă, o viaţă, o mie...

 

Caut o ţară cu copii cuminţi -

Să am umerii amândoi înfloriţi.

 

Iubirea după geamul termopan 

Iubirea după geamul termopan…

E ca şi cum – cerul cu vată-i în urechi,

E ca şi cum – să n-ai nici un duşman:

Nici unul nou, nici unul vechi…

 

Iubirea după geamul termopan…

O schimb pe-un strop de libertate -

Cum să auzi că e sfârşit de an,

Şi cui să strig că am avut dreptate…

 

Iubirea după geamul termopan…

Un vacuum sau poate-o şmecherie?

Şi pieptu-ţi e un deal viran,

Castelul - doar o fantezie…

 

Iubirea după geamul termopan…

E ca și cum ești fără țară,

E ca și cum un sâmbure-n bostan

Idee n-are ce se-ntâmplă-afară…

 

Iubirea după geamul termopan…

  

Anotimp sufletesc 

în memoria mamei Ana 

Așa senină ploaie am văzut o singură dată:

Ascunsă de copii, plângea în sine mama...

Și zarea înalt aprinsă de-atunci e înlăcrimată,

Și plânge uneori fără să-și deie seama:

Ce anotimp domnește în vorba omenească,

Și cum se simte spicul în ochi-aprinși rodit?

Nereținându-și jalea,

fulgerul trimis e să lovească

Cerul sufletesc de nori răutăcioși acoperit.

 

Așa senină ploaie… dar uite că nu trece,

Ci în dureri adânci pâraiele-și revarsă,

Și îmi rănește graiul dansul ei cel rece –

Și eu, copil naiv, o tot adun în plasă,

Așa cum ochii mamei îi tot adun în mine

Cu tot ce au văzut în viața lor frumoasă, -

Dar ochii părintești, în loc să mă aline,

Mă izgonesc în ploi, să fiu mai sănătoasă.

 

Refuzată 

Un veac întreg de curpeni sunt acuzată

C-aş fi pretins să iubesc om de stat -

Surâd, înrourată, mi-e viaţa refuzată

De marele pericol lângă care-am stat.

Schiţez pe zare un mic punct senin,

Îi pun nume şi-i spun:

”La revedere”

Întâmplării la care n-am să mai revin

De-aş fi în zbor, de-aş fi în cădere.

Am patru unghere – amiezile mi le retrag

De foşnetul mulţimii,

văzduhul se plictiseşte -

Eu te iubesc atât, omul meu cel drag,

Cât fulgerul mă spintecă

 şi mă locuieşte.

Doi ochi senini din care

n-am să mai ies –

O, veacule, mulţimea ţine cont,

Şi îmi prescrie că aş avea succes

De aş lupta cu ea pe acelaşi front.

 

Surâd, înrourată, eu te iubesc atât

                                                               Cât fulgerul îmi locuieşte-n cânt

  

Cerul din seringă 

Îmi arde fiinţa, şi rugu-i se vede

Când zorii se-ating de pridvor.

Nu iarba, tăcerea e verde

Îmbolnăvită de dor.

 

Îmi scapără clipa prin creierul plin

De nenumărate drumuri gânditoare,

N-am iubit în New York, nici în Beijing –

Deşi am trecut şi aceste hotare.

Vreau să cutreier planeta mea, mică:

Flacără sunt blândă, cinstea nu frig,

Gânduri prea multe spre cer mă ridică,

Ploi torențiale, cu glas omenesc eu vă strig:

 

Îmi arde fiinţa! Cerul se zbate în seringă,

Mi-l introduce în musculatură mediul-profesor.

Un alt cer se roteşte în juru-mi ca o verigă:

Unul mă salvează, şi altul mă ajută să mor.

1981 

 

Prin sărutul nostru

Prin sărutul nostru se revarsă râul, se coace grâul...

şi lumea aceasta

A veacului în care trăim

cu visul ei, cu libertatea, cu prezentul...

trece prin sărutul nostru...

Pe-alături, încetul

timid şi cuminte ca un câine de casă

Prin sărutul nostru tumultul nu lasă

Străinii să vină, să intre, să ceară, să deie...

Şi nu e tumult - o clipă maree..

Un ochi de femeie atât de fierbinte,

că nici umbră nu poartă...

Prin sărutul nostru viforul se-arată

Cu strigăt, cu ceartă,

dorind să ne despartă...

Poate nu e vifor... poate un tânăr, o fată...

Dar clipa ne salvează,

Când prin sărutul nostru

o mamă alăptează

copilul... Şi dau în floare cireşii,

şi dă în floare crinul...

Cascadele, în strigătul lor,

sărutului se-nchin...

Şi nu e sărut - e cerul senin...

  

Niciunde

Şi mai zic,

că sunt mândră în sufletul tânăr…

Altă bogăţie unde să fie?

Cine-mi răspunde?

Niciunde…

Iertarea se ţine de mine din copilărie

Şi cerul iubirii în furtuni mă ascunde...

Și plouă prin mine:

Niciunde… Niciunde...

Sufletul tânăr ştie s-alinte, în siguranţă

Şi gânduri frumoase, senine, fecunde...

Îmi împrospătează sângele cu puţină speranţă…

În inima mamei e cald ca niciunde…

Şi ce mândră am fost în sufletul tânăr,

În prima mea dimineață...

Unul, Soarele, ştie tăcut a pătrude

Adâncul plin cu iubire şi viaţă…

Cine-mi răspune?…

Niciunde..

Niciunde,

Rog-u-te, de dragostea-mi nu te ascunde

Nor sihastru, politizat

De câte ori te-am iubit -

Atâtea secole te-am botezat

Sub privirile celor ce nu li-i dat a iubi.

După ce îţi trăieşti pe deplin adevărul

Nu ai unde ascunde mirarea

Ce pârjoleşte zarea sufletului tău

Din care frumos mă inspir...

Cine mă aude?

Răspunde!

Bat clopotele destinului meu:

Niciunde...

 

Vânzătorul vârstelor

  

El vinde un zvon, cum că nu mai plouă

Adâncul nzii în care ne schimonosim.

Vinde anotimpuri, vre-o două

Neterminate, ca ziua în care murim.

 

El ştie ce caută, în preţ e priceput.

Un colind uitat păstrează la îndemână,

Şi vinde c-o privire – un zâmbet cărunt

Fost tânăr un an ori o săptămână.

 

A vândut zile sărbători, a vândut multe…

Cine ştie câte nopţi mai are sub tejghea…

Erup, nemişcătoare, orele trecute

În văpăi vândute, ce nu pot striga.

 

Teiul de vis-a-vis

Toate frunzele tale – mii de ochi –

Mă privesc prin geam zi de zi

Sugerându-mi ideea

Că o dată aș mai putea iubi

Pe cineva în putere

Să provoace un viscol în mine

Și eu să torn mii de poeme:

Cele mai frumoase și mai senine,

Să șoptesc metafore,

Să strig sensuri noi, moderne,

Să valsez în versul

Care șuvoi se așterne

Pe frunte, pe ochi, pe gură… –

Doamne, rogu-te,

Dă-mi în toate măsură… 

Frunzele tale – mii de ochi –

Mă privesc de-ndată

cum intru în birou…

Eu îți surâd, te salut, și rămân

Prinsă în peisajul acestui tablou…

 

Fulger cotidian

                            

Într-o haină uşoară cum pasărea poartă

Îmi ară inima fulgerul cotidian:

Pe brazda întoarsă veac greu se arată

Şi chinul din acest an.

Din dreapta mă frige,

din stânga mă-ngheaţă

Agenţii invidiei deprinşi să dea

Chelnerului, la intrare în rai,

multă aroganţă

Doar să-i înalţe cu tot cu buric pe o stea.

Vitrinele viitorului de-acum dezamăgite

Nu riscă să reclame nici o idee.

Bocesc în carnea mea zilele trăite

La lumină slabă.

Se-ntreabă: e circ sau e femeie? ...

M-aş face că-s ninsoare,

ci sănii gata văd

S-alunece pe soarta-mi din deal până la vale,

Rostogolindu-se bucuroşi într-un prăpăd,

Ştergându-mi norocul din cale.

 

În trenul meu erai şi tu

Eu vin de la Zilele Nichita Stănescu... -

Vei citi în satisfacția care mă predomină...

Mă scuzi, cine ar putea să-mi spună,

De cât timp te afli lângă mine

Stăpânul ochilor triști și frumoși?

Prin câte gări am trecut împreună

În noaptea de vis,

 nedumerită și ea...

Vorbește, stăpânul gurii pline cu șoapte

Din preajma mea...

Da, eu vin de la Zilele Nichita Stănescu.

Din câte știu, eram singură în compartiment.

Undeva am mai văzut acești ochi albaștri

Ce-mi pătrund atât de tainic în piept...

Posibil, m-am dezbrăcat să dorm liniștită,

Citind din creația unui mare poet...

 

Cu martie încerc să mă-apropii

Cu martie din ochii tăi am să plec...

 

Logodnă

 

Atunci, când august încă nu se termină,

Iar trecătorii presimt că

reţinerea lui îmi place,

Şi zarea îmi ascunde umerii

rugumaţi de lumină,

Şi în stea, şi pe pământ – e numai pace.

Atunci, când ceea ce gândesc

e un strop de ploaie

Oprit pe orbită pentru un alt anotimp,

Livada în adânc rădăcinile îşi dezdoaie

Şi rodul să se coacă e grăbit.

Atunci, când cineva crede că-s acea femeie

Care stelele a răspândit pe cer –

Noi, împerechem degetele-idee

Şi le îmbrăcăm într-un singur inel.

  

Zâmbet

Ţi-i zâmbetul văzduh de primăvară, stins

În culorile după-amiezii, line…

Ştiutor a tuturor graiurilor, înadins

Braţele tăcerii le strângi lângă tine.

Şi doar zâmbetul,

ca un steag de glorie

Alunecă pe claviatură – pe ora ta

Şi sfarmă desişul ninsorii:

Respinge din vârstă singurătatea.

 

Ţi-i zâmbetul văzduh de primăvară, lângă

Timpul ce-şi dezbracă mantia lungă,

Strigătul memoriei, ca o sirenă

După paşii noştri se alungă.

Mă apuc atunci de braţul tău, strâns:

În invidia din jur să nu îngheţ –

Urmele noastre se transformă într-un surâs

De care nicidecum

nu pot să mă dezvăţ.

  

Nu! întunericului

La o masă de-ntuneric, pe un scaun de-ntuneric

Tu – o rază de lumină, licărind așa feeric;

Pe pereții de-ntuneric – răsărea o stea, și-n tine

Rădăcinile ei clare se-adânceau fără suspine.

Și încetul cu încetul dispărea din împrejur

Ușa cea de întuneric, de-ntuneric vis telur.

Pe podeaua de-ntuneric lăsai pașii de lumină

Și tavanul de-ntuneric nu putea sus să se țină.

 

Am crezut c-ai dispărut – se făcu iar întuneric:

Treceau oameni de-ntuneric, cu mașini de întuneric

Și orașul de-ntuneric se-ntindea pe-ntregul glob

În văzduhul de-ntuneric dorul devenise orb.

Doi trecut-ați pe alături ca un gest la întâmplare

Urmele de întuneric, tupilate sub picioare,

Trăgeau după ele-n plasă străzile de întuneric,

Îngropându-se în timpul dispărut de pe pământ:

Am intrat în întuneric cu lumina mea din gând.

 

13.08.1982

 

Mica mea bucurie

Hai, râzi! copil cu sufletul de ape,

Râzi! de fructul izbânzii aşa de aproape,

Zilele vin cu buzele de lapte

Pe cerul memoriei să se arate.

 

Râzi! mica mea bucurie, ca o vioară

Râzi! sărutat pe frunte odinioară

Când treci prin casa guvernamentală

Şi scaunele toate se răscoală.

 

Râzi! să se multiplice-n fuga ta umbra

Şi să ies din ţinutul tristeţii,

Dansând cu ultimele ştiri rumba

Scuturând de pe slove scaieţii.

 

Râzi! drumul meu, grabnic dus

Şi-n răsărit, şi-n apus,

Râzi! să nu încerce omul obtuz

Să-i umble vieţii prin auz.

18.07.81 

De-ajuns

Cineva cerşeşte amnistie deplină,

Cineva - coboară de pe tron.

Sinceritatea cu aur nu se alină,

Într-o satisfacţie proprie

Patria nu-mi torn…

Eu gust pământul prin ziua ce-o trăiesc,

Realizându-mi dorinţele, tăcut.

După slavă nu mă ofilesc -

Dar nimănui nici nu o împrumut…

Mi-i geamul gândirii deschis -

Poftim, dimineaţă,

Intră în suflet şi adă-mi răcoare,

O clipă a zării lasă-mi pe faţă -

La ora când inima groaznic mă doare.

Poftim,

De una singură pe câmpul de luptă,

Tot de ce-am dispus - aer mult…

Unul, Domnul, mă ajută

Să pot ieşi, odată, din acest tumult.

 

 

Nu am zâmbit tristeţii nici în vis

 

Nu am zâmbit tristeţii nici în vis

Am stat la căpătâiul unei zile

De care, din greşală, m-am dezis

Era demult, eram copile…

Nu am zâmbit tristeţii nici în vis

Am admirat frumoasa exprimare

Cu care muntele admiră din abis

Valurile ce se logodesc în mare…

Nu am zâmbit tristeţii nici în vis

Eu am ales să fiu lângă prieteni, poate

O flăcără în glasul unuia s-a stins

Sau în vocale inima-i se zbate…

 

Nu am zâmbit tristeţii nici în vis…

 

Triunghiul

Bermudelor

 

Iubirea, ura şi viaţa...

Prezentul întors pe dos -

Cu câtă putere se-agaţă

Năpasta de trudnicul os…

Iubirea, ura şi viaţa...

Ci cum să curgă-un izvor,

Când laşitatea se-nalţă

Până şi-n grai, până-n pridvor…

Iubirea, ura şi viaţa...

şi între toate - un om.

Pe câmpul retras în verdeaţă

Să-mi aflu veşnicul somn.

Iubirea, ura şi viaţa...

Triunghiul în timp-ocean.

Şi-o pânză-catarg: speranţa,

Salvându-se în larg de duşman.

 

1980

 

 

Te voi muşca

 

Te voi mușca

Cu ochii -

Pe dinafară semne să nu-ți las,

Și tainicul să facă

Să cazi într-un impas,

Și timpul să nu afle

Ce chin te-a inundat –

Zadarnic vei striga

Că sunt cel vinovat.

Dorind să evadezi

Din bizara-mi iubire

Te vei preface ninsoare,

Gata de pornire,

Ci ochii mei și-acolo

In solitudinea ta

Zămisli-vor fapta-ți,

Ca tu, făptură rea,

Să nu mă poți certa,

Să nu mă poți uita…

 

Te voi mușca

Cu ochii -

Pe dinafară semne să nu-ți las…

Nici o iubire nu se amână

Eu admir

Cum se sfarmă-ntre noi înserarea

Și dispare-n surâsul nopții târzii -

Toată viața desenat-am calea

Pe care de Sf.Paști o să revii

Să mergem să luăm lumină

Și să răspundem la

Hristos a înviat…

Nici o femeie iubirea nu și-o amână

Dorul nu poate fi amânat.

Eu admir

Cum se sfarmă-ntre noi înserarea

Și revine surâsul nopții târzii –

Mai precis ca nicicând

Intuit-am calea

Pe care de sărbători o să revii

Am desenat-o întocmai -

Hai să luăm lumină

Și să repetăm de trei ori:

Hristos a înviat…

Nici o femeie dragostea nu și-o amână

Ea răspunde:

Adevărat a-Înviat…

Nu trăim decât o singură dată

Nu sorbi ăzduhul fără nici o felie de soare.

Nu alerga zilnic în ospeție la altă depărtare.

Zorii toţi, deodată, spre cer vor izbuti,

Părăsindu-mi inima, tânără de nu va fi.

 

Cu ţipete nu lovi în suflet, curgă veacul prin el,

Împodobeşte-ţi destinul cu avuția iubirii,

Vijelia trupului adună surcelele focului rebel,

Domesticit de tăria locatarilor firii.

 

Izbânda ni-i în preajmă, primejdii nu ne apasă.

Șuvoaiele trecerii surprinse ne oferă la nesfârşit –

Spre soare ne înălţăm, cum se înalţă o casă...

 

Nu-s femeia, - ziua,

în care trăieşti tânăr şi cinstit.

 

 

Fâşie de viaţă

 

N-am avut nici timp să adun măcar

Din necazul vieţii ce e mai amar,

Şi să scot în seară dincolo de-amurg

Mica-mi bucurie, iarăşi n-am ajuns.

N-am ştiut deloc soarta să-mi reţin -

Nu-ncăpea, sărmana, în acest veac de chin,

Îşi luase zborul către-un veac aparte -

O aripă a ei zace-n trista carte.

Nu m-am sprijinit de nici o tulpină -

Cred că ceasul meu, totuşi, o să vină,

Şi va bate calm pe acest pământ:

Poate am fost eu, poate-al meu cuvânt.

Nu ştiu cum vă pare, rece sau fierbinte,

Ţin minte atât: nicicând el nu minte.

Deschis totdeauna spre suflet,  mărinimos,

Îndureratul cuvânt stăpânit în os.

1980

 

Simple pioneze 

De mi-aţi lipi geamul tot

cu bancnote de o mie

Şi mi-aţi aşterne covoare

la scară când ies -

Adevărul în sângele meu

niciodată nu întârzie,

Cu lacrima lui - şi surâd, şi gândesc…

Mi s-au dus paşii grei toţi pe ecuator,

Înfăşurând planeta, să nu explodeze.

Nu sunt proprietar, ci numai autor

Al acestor rânduri - simple pioneze

Cu care prind prezentul pe perete

Să-i vadă păcatele cei încă nenăscuţi...

Nici o ninsoare

trupului căldură să nu-i ierte,

Şi fie pornirile strivite de cei mulți.

De mi-ar înfăşura gura cu tapete,

Să nu pot îngâna cuvântul iubire…

Propriile versuri sunt acele trepte

Pe care cobor, când îmi ies din fire...

 

Ce haine frumoase mai poartă iubirea

 

Ce haine frumoase  mai poartă iubirea...

Doar ei îi stă bine în chipul oricui:

Și-a celui ce zilnic respinge mâhnirea,

Și-a celui pe care nu poți să-l supui.

Ce haine frumoase... Mă-mbrac în iubire...

Și ura se-nvârte, în juru-mi, aiurea ades,

Și cerul proptit pe înalt mai stă să se mire:

Să vadă cum știu din trupu-mi să ies...

Și intru-n iubire, în haina senină, aleasă...

Intru-n iubire pe-o viață, pe-un veac...

În clipa când lumea îmi zice mireasă

Alături de cel ce-mi e ca un leac.

 

Ce haine frumoase  mai poartă iubirea..

 

Refuzată

Un veac întreg de curpeni sunt acuzată

C-aş fi pretins să iubesc om de stat.

Surâd, înrourată, mi-e viaţa refuzată

De marele pericol lângă care-am stat.

Schiţez pe zare un mic punct senin,

Îi pun nume şi-i spun: ”La revedere”

Întâmplării la care n-am să mai revin

De-aş fi în zbor, de-aş fi în cădere.

Am patru unghere – amiezile mi le retrag

De foşnetul mulţimii, văzduhul se plictiseşte.

Eu te iubesc atât, omul meu cel drag,

Cât fulgerul mă spintecă şi mă locuieşte.

Doi ochi senini din care n-am să mai ies –

O, veacule, mulţimea ţine cont,

Şi îmi prescrie că aş avea succes

De aş lupta cu ea pe acelaşi front.

 

Surâd, înrourată, eu te iubesc  atât

Cât fulgerul îmi locuieşte-n cânt.

 

 

Îngerul reîntors în creierul meu

 

Fântânile cuvintelor aşa adânc săpate

În umărul meu drept şi-n umărul meu stâng

Flăcări potolesc, ele însăşi rămân însetate

Când prin trupul ţării veselă eu plâng.

Febra răvaşelor ameninţătoare

Se leagă de îngerul care se-ntoarce

În creierul meu, precum într-o floare

Albina revine după nectarul ce-i place.

De curând voi vizita America Latină,

Am pus cu fiul şi-un pariu, -

Sărută-mă pe inimă înaltă şi senină,

Îngăduie la-ntoarcere mai tânără să fiu.

Sub amiază au bătut inimii în uşă,

Mi-au mirosit rufele

în care am fost iubită.

Prezenţa “stăpânilor” în oraşul meu

mă înăbușă,

Îmi înşfacă sufletul ca o radiculită.

 

 

Nu suport

 

Nu suport frumuseţea perfectă:

Luciul ei ascunde o umbră ceţoasă…

O, tolănită-amiază-cochetă

N-ai permisul la mine în casă…

Eu dansez o tristeţe nebună

Şi surâd o iubire târzie –

Din călcâie în creştet detună

A destinului meu melodie.

 

Nervii toţi – profundă idee,

Mai bogaţi ca businssmanii de-acum…

Eu cunosc această femeie

Ce-şi croieşte, mândră, un drum…

Răul goneşte, şi-şi cată de scris,

Şi întoarnă din nou primăvară…

Ea trăieşte o viaţă de vis:

O lumină prin soarta amară. 

1985

 

Beznele

Guri desfrânate – răni pline de licoare,

Lăsaţi-mi mândrii umeri, întorşi azi de la mare

Să traverseze veacul.

Prunci crească-n sărbători…

În băile de sânge e mare adunare:

Se hotărăşte cu vot unanim –

(Acum la modă e să fii cu toţii),

Pe care-l decapităm, pe care-l renumim,

Şi cui îi foarfecăm firul roşu-al sorţii…

Lăsaţi-mi, totuşi, umerii - n-au să îngenuncheze,

N-au să coboare în vorbăria de la subsol,

Chiar umerare din humă de-o să-i inventeze

Să mi-i înhame, şi să-i deie la ocol.

Păcat, vitejilor, că aţi rămas miopi.

Voi, doamne de onoare, cu sfatul iscusit

Cum de-aţi încăput în amarul celor trei stropi

Pe care ieri, cu poftă, eu i-am înghițit..

 

24.01.1980

 

În loc ca să iubească

 

 

Îmi duc trecutul în spate, şi viitorul duc.

C-o mare adâncime pe alta o astup.

Din ceruri personale spre bezne adânci, buluc –

Spre propria icoană chipul eu mi-l urc.

Sub fruntea parcă blândă – şi ura, şi trădare,

Ce fierbinţeli suportă, ce buze s-o măsoare ? ..

 

Iar alţii liberi sunt, ca prima verdeaţă,

Deşi timpul stagnării mai stă pe-ale lor spinări.

Şi plânsul cel sălbatic, şi unic dor de viaţă,

Lăsând duhul în pace, năvală dă pe nări.

 

S-au eliberat îndureraţii, îngenunchiaţi pe zări...

Ci bolta se lărgeşte să tot încapă viii,

De când n-ajunge pâine, n-ajung nici lumânări

Dar cine le-ar aprinde de ne luaţi copiii

Şi-i duceţi ca se lupte, în loc ca să iubească,

Nu pumnii, ci memoria lăsaţi-i să-şi călească.

 

1980

 

 

Sorbona

 

Profesorului meu, Vladimir Gusev

 

Sorbona ascultă ultimul vis al lui Blok.

Imensitatea culege catrenul uitat de Ahmatova

Pe malul fără emigraţie al Senei.

Odinioară aici trecuse Alain Bosque

şi pe loc

Zâmbise virgulei vesele,

Ce vâslea prin înghesuiala acelor

Femei europene ale anilor ce se întorc

s-asculte la Sorbona

Ultimul vis al lui Blok.

Strofa zilei părăsise amurgul mișcărilor.

Ploile înflorise într-o firească întâmplare,

Fiecare vizuină din repaosul cântărilor

Ascultă ultimul vis al lui Blok, în care

Au existat răsfrângeri, spaţii şi unii oameni

Care aleargă şi azi

Ca vii prelungiri

Ale sufletului nostru, înserat...

Sorbona ascultă ultimul vis al lui Blok:

Să coboare din apogeu a uitat.

 

Actorul

Lui Mihai Volontir

 

Intrase în lacrimi – încerca să plângă

Așa cum ar putea să plângă cineva

Dacă întro bună zi se va găsi lângă

Propria moarte, a sa.

 

Apoi intra în zâmbet – cu prietenii toți:

Cu ei râdea mai mult decât cu gura,

Râdeau în el chiar și cei morți,

Sfărmând trădarea, împrospătând arătura.

 

Intra pe urmă-n dans, cu viscolul de seară:

Dansau zăpada anului întreg.

Striviți de oboseală, dansau și amețeala –

Dansul lor nici cu plugul nu pot să-l șterg.

 

...Și în sfârșit, intrase în propria-i făptură...

Vorbea încet, doar singur să se-auză.

Se risipe-nserarea, făr-nici o lovitură –

Răbdarea-i mai zăcea palidă pe buze...

1979

 

Atotbiruitoare

Cum ştiam să ies atotbiruitoare

Din consoane, din veşnice vocale…

Cele două riduri pe fruntea-mi taie o cruce,

Presimt că bătrâneţea aici n-o să m-apuce.

Ci anii, câţi vor fi, clădiţi adânc în piept

Votează unanim soarta de poet.

Faţă-n faţă cu trecutul sfârtecat şi apus

Am surâs răspicat când lovea cel sus-pus.

Ci mai sus am urcat, mesager din ţărani.

Dumnezeu mă ştia deja de o mie de ani.

Şi precum nici El şi nici Eu

nu dispunem de vreme,

Am jelit împreună poporul care se teme

De bine, de rău, de sine, de alţii…

 

Şi am revenit pe Pământ. În creierul meu

La un simpozion se strâng toţi învăţaţii.

 

La vânătoare 

Pădurile bârfei atât de dese-acum

Şi căprioara, cinstea, încotro să fugă…

Nu rădăcini, fâşii grele de fum

Pe sub pământ, prin tălpi mi se alungă.

 

În sufletu-mi mai arde un chibrit,

E mare întuneric la intrare în gură.

Nu m-am deprins ca flăcări să vomit,

Nici să propag între prieteni ură.

 

E timpul vânătorii, de după tulpini

Zece arme ochesc o singură idee.

De frică glumele se îneacă în suspini,

Împuşcăturile se-adună în trupul de femeie.

 

E criză de valută intersufletească…

Loviţi în nervi ca-n pielea tobei seci.

Călcâiul îşi retrage mersul, să lovească

Pădurile bârfei cu ochii stinşi şi reci

 

Visele-n zece volume 

Ulicioare, şi prospecte, şi etaje, şi femei:

Visele-n zece volume – citeşte din care vrei.

Şi o tuse ne-ntreruptă – două zile iar se ceartă,

Una-i ziua cea venită, alta-i ziua cea plecată.

Deschid semaforu-n gară: pleacă timpul gâlgâind

Şi presimt doi paşi alături,

Sprijinindu-se pe rând.

Ulicioare, şi prospecte, şi etaje, şi femei:

Roi de-albine ruşinate, veacu-nalţă în călcâi.

Însoţind umerii sprinteni, ca elita pe-mpărat.

Cu trăsura voioşiei ele-n casă mi-au intrat.

Au gospodărit o vară,

pe Baudelaire l-au mai citit.

Aşteptându-mă cu o vorbă.

N-am ştiut şi n-am venit.

Ulicioare, şi prospecte, şi etaje, şi femei:

Visele-n zece volume, începând cu clasa întâi,

Şi o faţă-nchipuită, şi un nume presupus –

Mi-au rămas în ochi doar fulgii,

Dansul lor urcat în sus.

Şi mă simt în toate-nvinsă, dar supusă nu pot fi –

Sunt datoare c-o iubire clipei în care voi muri.

  

Izvor cu numele mic, inspiraţie 

Mi-au sfărâmat în două numele cel mic:

N-au găsit nici aur, nici rubedenii – nimic.

Cercat-au să mi-l bată cu sfârla, satisfăcuţi –

Mă plouă loviturile şi-acuma, căci sunt mulţi.

Li-s ochii-roşi deschişi: „Cum, încă n-a căzut?”

Şi-s gata orişicând să-mi dea un împrumut.

Dar uite că nu cer, şi-aceasta îi sufocă –

Mă strâng în cercul lor: priviri închise în scoică,

Îmi spintecă surâsul, secunda îmi provoacă,

Şi bucuroşi ar fi inima să-mi tacă.

Ci focul din vulcane în trupul meu se înalţă

Şi spulberă cenuşa. Mai am o clipă, viaţa!...

 

Trag adânc văzduhul – tot corpul să-mi respire,

Din scaunele moi tiranii să se mire,

Şi bucuroşi cum sunt, că ei conduc o lume,

Izvorul nu-mi pot smulge, deşi nu are nume.

 

Oftat închis în auz

Mi-am turnat vorbele în palme, poftiţi:
Voi, patru anotimpuri flămânde de mine,
Serviţi.

Istovită de anii mei, nu încap în nici o oglindă
A celor patru zări; ca focul în lemne
Surâd blândă.

Oftatul, din suflet eliberat, s-a închis în auz…
Nu-l goneşte nici o rugăciune, nici o sudalmă –
Preludiu confuz.

M-am răspândit ca un zbor neterminat
Din casă în casă, din palmă în palmă –

M-am înălţat
În numele de Mamă.

 

Fulgerul din inimă

Vreau să dansez

o viaţă doar cu tine

La înălţimea cerului suprem

Vreau să iubesc şi azi, şi mâine…

De urmări lumeşti să nu mă tem.

 

Vreau să dansez

cum fulgerul dansează

Nereţinut de nimeni şi nimic –

Eu am plecat demult peste amiază,

Acum spre inima ta mă ridic.

 

Vreau să dansez

şi-acum când peste lume

Doar vocea noastră răsună liniştit –

Vreau să dansez cum fulgerul ne spune

Că ar putea să ardă de-atâta iubit.

 

 

Alură

 

Până a te întâlni,

Am vrut arborii să-i întâlnesc, anume

Să mă uit la tine prin frunza lor,

Limpede, trează,

Cu rădăcinile lor să fug în nemărginită lume

Atâta timp cât slovele în mine se creează.

Deschise-n mine, drumurile vieții, repezite,

De chin și de milă împovărate, se interpun –

Din visele arborilor mi-s slovele pornite

Și nu din bășici enorme de săpun.

 

Până a te întâlni

Am fost dăruită acestor zile, calde

Văzduhul lor în fiecare casă m-a prelins.

Simțeam că ozonul ce îl respir, în mine arde

Și flăcările taie potecă uimitor de precis.

Mă dumeri o stea, de toți îndepărtată,

În care uitarea nici o țintă n-a bătut:

Lumina ei în chip de arbore mi se arată,

Când eu în fuga mea,

De mine însumi m-am bătut.

 

 

 

Acuarelă

 

Trag plapuma ruşinii pe corpul meu bronzat:

O, cum mai latră gerul, trezind întregul stat.

Strâng pumnii disperării sub capul meu, fierbinte

Nu cred să te iubească de astăzi înainte

Aşa altcineva.

 

Ci visele ca mrejele, ca un desiş ghimpos...

Trag plapuma, trag pielea dezvelindu-mă

până la os,

De parcă-ar stărui cerul

în carnea-mi să se împlânte,

Ca-n mine tinereţea o viaţă să tot cânte.

Ci alt vis mă trezeşte, mă lasă pălmuită,

Şi ca nicicând bogată, şi ca nicicând iubită...

Eu dintr-un vis în altul aş trece nopţi întregi

Când ochii tăi senini – ascultătorii regi,

Mi-s pază lângă buze, şi-mi însoţesc silaba...

Ca fiarele nicicând să-şi vâre-n cântec laba.

 

Din ochii celui mai obraznic bărbat

Din ochii celui mai obraznic bărbat

Mă priveau stâncile unei aroganțe alese…

Eu, femeia tânără, un veac am înserat

În zborul păsărilor ce știu să deteste

Trufia, ignoranța și simpla trădare

(Intuiția niciodată nu m-a părăsit)

Aveam să-l modelez ca pe un lut moale

(Să fi fost bărbatul cel mai iubit?)

Și să fac din el, deseori - un ulcior

Și așa, cum se crede plin cu licoare,

Să-l las, zi de zi, să moară de dor.

Din ochii celui mai obraznic bărbat

Eu cobor, domol, ca un izvor de câmpie

Și ocolesc toți bărbații din stat

Cărora le-am zâmbit cu mărinimie.

Intersectez noaptea, fiind acea lumină

Ce din stele nici gând să cadă,

Zorii multe-culori îi aprind și-i iau în mână

Și-i sfătui în pieptul cui să ardă.

 

Din ochii celui mai obraznic bărbat…

Am surâs lumii, apoi, am plecat…

 

 

UN GRĂNICER LA VAMĂ ÎMI SURÂDE

 

 

Un grănicer la vamă îmi surâde

Eu i-am răspuns în gându-mi cu un vers:

Aici, la frontieră se adună

Destinul unui univers…

Un grănicer care stima poetul

Şi-n suflet nu dorea să-i facă percheziţie,

Îi surâdea, şi-atât, deşteptul:

Oferind o bună dispoziţie.

Un grănicer, cu versul meu în gând

(Eu la frontieră de regulă nu râd:

Nu-mi trădez surâsul rebel)

Senină, i-am răspuns cu un vers,

Ci el

(De ce anume pe mine m-a ales)

Și peste un deceniu nu-mi permite

În ţara mea să intru,

Din ţara mea să ies...

 

Un grănicer la vamă îmi surâde

Eu i-am răspuns în gându-mi cu un vers:

Aici, la frontieră se adună

Destinul unui univers…