
Din poeziile Laureaților primei ediții a
Festivalului Internațional de Poezie - Renata Verejanu...
Ca aceste frumoase poezii să nu fie plagiate de pe NET -
noi am editat ANTOLOGIA festivalului, cu 240 de pagini...
Denisa Lepădatu
Vreau să renasc
mi-am privit muza
ce se juca
întorcându-mi dimineţile
cu capul în jos
sorbea câte puţin
din cele
douăzeci şi ceva de ore
când eu împărţeam în silabe
traiectorii universale
lasă-mă
i-am spus căutând drumul
ce desparte ziua de noapte
tu nu ştii
că soarele mă strigă pe nume
şi când îi ascult ecoul
mă îmbrac în visul acela
pentru care miroase aşa de frumos
copilăria
Mocanu Radu
clasa a V
POVESTEA MEA
Fără ca să prind de veste
M-am trezit într-o poveste.
Ochii tăi, ca două fantasme,
Erau parcă rupţi din basme.
Dar un cuvânt grăbit,
Un cuvânt aruncat
A destrămat
Al nostru palat
Apoi ai plecat
Şi-n urmă-i lăsat
Un împărat
Fără de regat.
În suflet mi s-a cuibărit
Povestea fără de sfărşit.
O spun la nori, o spun la flori.
Mi-o spun şi mie uneori.
Mirela Goncear
Plouă cu ţărînă
Anost se
scurge searbădă ţărînă
Peste casa
mea.
Subţire
crăpătura de sub uşă
Devine un
tunel
Pentru
străinele tiranice făpturi-
Acerbii şi
avizii ochi
Ai lumii de
apoi.
Oftează-n
ultimul său suflu
Geamurile
apăsate de afară,
Iar prin
ele,
Un întuneric
umed, înăbuşitor
Pătrunde,
Se tîrăşte
pe podea,
Omoară
jucării, înghite-ncălţăminte,
Şi fură
mesele, dulapurile
Dezgolite,
Se urcă pe
pereţi
Şi se admiră
în oglindă,
Îmi
mîzgîleşte-n negrul său ostil şi toxic
Tablourile-
Prea
orbitoare şi frustrante pentru el.
Uitate
conectate-monitoarele
Se sting
sfioase.
Curentul
istovit acceptă în capitulare
Drapelul
negru, ofilit
Al beznei.
Vioara
diafan amară
Fidel
se-nmormîntează-n husa sa.
Se-aude doar
un sunet- Plouă cu ţărînă.
Inundată
Anost
dispare-n searbăda ţărînă
Casa mea.
Afară
Doar un
bocet ocazional
Al pomilor
ce o înconjurau
Cîndva
Răsună-n
ritmul marşului funebru-
Răscoală
fără viitor În lumea de tăcere.
Sfârşitul conversaţiei
Ana
Ignat
***
Mai ieri a fost o zi frumoasă,
Cu trandafiri mi-a nins în păr.
Iar azi stau singură în casă,
Imi fulgeră cu supărări.
E frig în suflet şi-i furtună,
Nu ştiu ce cale să apuc,
De undeva glasu`-ţi răsună,
Dar eşti departe... nu te-aud!
Mai ieri a fost o zi frumoasă,
Cu trandafiri mi-a nins în păr.
Iar azi stau singură în casă,
Imi fulgeră cu supărări.
E frig în suflet şi-i furtună,
Nu ştiu ce cale să apuc,
De undeva glasu`-ţi răsună,
Dar eşti departe... nu te-aud!
Denis
Chirtoacă
CA MELCII...
Vântul apleacă verdele ram
Să ne miruiască cu rouă
Și ochii noștri plouă
Stând țintuiți într-un geam.
Ne divizăm în două precum amibele
Alergăm în părți opuse cu viteza luminii,
Iar timpul, tot întârzie să ne întâmpine,
Lăsând în urmă bătăile inimii.
Cu noi luăm pereții coșciugului și cravata,
Lumea ticsită în sticla
ispitei,
Florile cu tot cu iubite,
Lăsându-i în urmă pe mama și tata.
Mereu în mișcare, fugim în mijlocul nopții
Prefăcând în spirală pustiul,
Ne-așternem pe spate sicriul
Ca niște melci înaintea...morții...
Ana Maria Gîbu
amintește-mi
am
fugit cu sufletul tău rătăcit
într-o noapte
folosindu-l pe post de cort
prin deșertul negru al minții
acum este prăfuit
puțin șifonat
dar e bine...
mai poate fi așezat peste inimă
ca un șal zdrențuit de sentimente mute
nu mă învinovăți că nu te-am luat cu mine
în călătoria spre alte adâncuri
te-am dus sub candelabre în flăcări
dansând
dimineața ai devenit
rafale de vânt
nu mi-ai amintit să ți-l înapoiez
era palid și tușea de ceva vreme
răcise în peșterile
sanatoriului de sub pământ
a evadat când savuram
ultima brioșă cu ciocolată
l-am găsit agățat în hățișul
de vorbe
aruncate aiurea
pot să-ți înapoiez sufletul
l-am cârpit cu dragoste
este ca nou
într-o noapte
folosindu-l pe post de cort
prin deșertul negru al minții
acum este prăfuit
puțin șifonat
dar e bine...
mai poate fi așezat peste inimă
ca un șal zdrențuit de sentimente mute
nu mă învinovăți că nu te-am luat cu mine
în călătoria spre alte adâncuri
te-am dus sub candelabre în flăcări
dansând
dimineața ai devenit
rafale de vânt
nu mi-ai amintit să ți-l înapoiez
era palid și tușea de ceva vreme
răcise în peșterile
sanatoriului de sub pământ
a evadat când savuram
ultima brioșă cu ciocolată
l-am găsit agățat în hățișul
de vorbe
aruncate aiurea
pot să-ți înapoiez sufletul
l-am cârpit cu dragoste
este ca nou
IORDACHE NONI-EMIL
să iubesc oamenii
sub tălpi
mi se creează o stare de deal
ca o
arsură albastră de stomac
de formă
alungită
intensă
sunt ceea
ce mâine aş fi putut fi
şi
poate
aceasta este singura mea stare
de care
sunt în stare
lucrurile
pe care mi le doresc
nu sunt
amintiri
care să mă
ajute să văd şi poimâine
dacă inima
mea ar avea tălpi
ar pompa
sânge numai să se rupă
printr-o
smulgere în evadare
de roşu.
ea şi-ar scutura mâinile
pentru a
şti
din ce
capăt începe dragostea
eu ştiu
tot
ce ar
trebui să mă facă arbore
mi-au mai
rămas doar trei poze
fără
cronologie sau autor :
3-2 ///
una în care
sub colţul
unei gropi
am
buzunarele cusute de buze
3-1/// una
în care
sunt
obrazul ras al lui Dumnezeu
3-0/// una
în care
migrez
între
intrarea în cuib
şi
demnitatea poticnirii
Andreea Violeta Bobe
Impact
Depresia sufletului se vindecă cu ceai
de cicoare,
florile negre ale salcâmului se topesc, curg în
ghirlande de nisip.
Miroseam culorile; comparam aroma fiecăreia.
De fiecare dată altă culoare
are altă aromă, altă simțire, alt zgomot.
Violetul e cel mai profund în tot, cel mai adânc
intuneric al vibrațiilor cosmice.
Ceaiul este o infuzie de lavandă și
violete îmbibate în oftatul de seară al soarelui.
Băuturile aburinde nu sunt decât o infuzie
de melancolie...
liniște profundă topită în
tristețe.
Petalele rozalii zburau deasupra pomilor,
deasupra
mărgelelor din crengi.
Elena STAN
Iubirile primăverii
Făcea primăvara copii peste tot:
Cu firul ierbii,
Cu un trandafir,
Cu un ciot...
Ce buze senzuale avea liliacul.
Ce serenadă cânta pitpalacul,
Copii în pomi, copii din flori, copii în grădină
Copii născuţi din verde şi lumină!
Îşi arunca primăvara rochia
Şi alerga dezbrăcată de-i săltau sânii,
Înnebuneau de hormoni parfumaţi toţi salcâmii,
Roşeau primăvaratic trandafirii...
Era Primăvara curtezană fără pereche,
Cu cireşe de mai la ureche,
Cu lenjerie de flori de cireş,
Cu trup roz ca floarea de măceş.
Cu trup zvelt de fecioară, cu surâs de copilă,
Trecea zâmbind spre lumină.
Se tăvălea prin muguri, prin iarbă şi prin flori,
În urmă-i se năşteau fiori...
Şi a văzut-o soarele dezmăţată pe-afară
Şi-a transformat-o-n repede în vară,
Şi-n urma ei, copii de flori,
Cu lacrimi de petale tot cerneau fiori!
Şi viaţa, sită de mătasă,
Punea copilăriei rochie de mireasă,
Şi se nuntea cu primăvara,
Să-şi umple cu-amintiri cămara!
ILIE VIRGIL FLORIN
* * *
Ce iau cu mine
Doar culoarea părului tău şi gustul cărnii
tale...
Gustul de vânt priponit în boabe de struguri,
În petale.
Petale încă nerostuite la viaţă, aproape muguri,
roşi între soare şi ceaţă
Iau şi ochiul drept, aproape azur limpezit în
noapte
Ochiul tău aşezat ca o cumpănă de fântână,
Şoaptele lui
le ţin şi acum în mână. Mâna cu care
orchestrez trecerea neauzită a zorilor,
pe sub sânul tău stâng,
Loc de popas al culorilor.
Mă întind. Şi mă strâng
Atât căt să încap în curcubeul care, părăsindu-ţi
Perfect imperfectul tău trup
Ţi se-adună-n picioare.
Nu pot să iau mai mult, un miros, un gust,
jumătate din ochi...
Şi pe tine toată
Pusă într-un colb de deochi
Tras pe dungă de roată...
Luca Cipolla
Psihoză
Îmi lăsai rucsacul
unde e șemineul
și mă uitai fix la un limb
de trecuturi,
acolo visele erau reale
și realitatea o invenție mea.
Kerosenul încet ardea
flacăra,
așa cum logica unui copil
nu înțelege cărbunele
de Crăciun
-
nu simți nimic
și pământul devine pâine
când nu mai reflectezi
chipul unui simț ascuns.
Georgiana Ingrid Stoleru
Mic tratat despre stelele închinate nouă
visul meu se zbate în
universul mineralizat
de timp iubire eternitate.
visul meu e un poem-
scorțișoară pentru clipele gri;
el defilează la întâmplare
balansând oamenii
pe care îi poartă lejer
la ureche.
e punct de susținere pentru suflet -
mic tratat despre nemurire,
despre viața greierilor din Cipru,
ce se adună chicotind la nunta
de argint.
la ce bun să prigonim visul
spre roțile sonore ale iubirilor
apuse?
îngăduie
să fie el
punct de susținere
pentru sufletul nostru;
îngăduie
să așezăm
frunzulițe de nuc
în juru-i/ să-l culcăm pe partea stângă.
dacă se răsucește în coșmar
daca îți zgârie fruntea
visul își lovește singur țeasta de pernă,
afumat de alcool.
Mihaela Butuc
Buchetul de flori dintr-un vas
Zace pervazul cu amintiri.
Plin de flori, sunt trandafiri,
Care șoptesc într-un suspin:
-Eu o să vin!
Cerc uscăciune în suflet,
Pentru a smulge ecoul
Petalelor rosii-amare,
-Te chinuie dorul?
Sîngeră apa din vas
și din venele mele.
Disprețul slovelor tale
Făcut-au numai tăcere.
POPESCU
ADRIAN-NICOLAE
nişte carenţe
faţa de
pernă îmi săruta iar,
mult prea
devreme
tâmpla
abandonată,
păzită
atent de buzele ei,
roşii şi
mereu păcătoase
ce
descătuşau până mai ieri seară
delicateţi
olfactive de musk şi tutun
ascunse
sub gulerul imaculat
al cămăşilor
mele…
vizionam
haotic
un diafilm
obscur, voalat sinergic
de gene
lungi şi irişi albaştri
ce-şi
zugrăveau în alb
zidul
amintirilor fugare…
printre
umeraşe putrede,
încolonate
vertebral sub scârţâit de uşi
scotoceam
liturgic după amintiri
ştanţate
cândva, în fugă
de vechiul
Polaroid…
mă
trezisem dansând nebuneşte,
fără a fi
invitat,
la
reconstituirea unei nunţi de molii
ce încă se
împreunau haotic
prin
ungherele paltonului decolorat
de soarele
palid al sfârşitului de mai
Mihaela Aionesei
țarină sfântă
...și în genunchi
de-ar fi să-ți port iubirea
prin cerurile mele
grele
cărări aș face să-ți mai sărut odată
lutul răscopt de-atâtea frământări
să mă strecor în sânul verii cu miros de
fân
al cărul dor doar tu poți să-l alini
...și de-ar fi să nu mă mai întorc
furată de oarece năluciri albastre
i-aș spune lacrimii
să cate în
scorburi
conturul mâinii ce
mi-a legănat
în puf de păpădii copilăria
...și dacă am să uit de vatra părintească
cu motoceii prinși
pe la fereastră
și umbre așteptându-mă în prag
mai lasă-mă în taină iertare să cerșesc
sătucule cu iz de Maică Sfântă
și-apoi pribeagă am să pornesc spre altă casă
Tatiana Scurtu-Munteanu
Prizonier în primăvara mea
Prizonier catrenelor furate
Din primăvara care a sosit,
Ai mâinile de dragoste pătate
Și sufletul de floare îmbâcsit.
Martirul incurabilelor vise
Mă leapădă de formele pustii
Și mă alintă în cuvinte scrise
Pe talpa primăverii timpurii.
Sihastru în timpanele tăcerii,
Rugându-se de floarea de april
Să îi închidă rănile durerii
Din așteptarea fostului copil
Amurg de toamnă
Amurg de toamnă
tîrzie.
Miros de stele căzute,
Perechi de suflete-nvie,
Ce fost-au în van dispărute.
Şi rupe din
cerul de noapte
Luceferi
pierduţi în gîndire,
Găsiţi în
cuvinte si fapte
Filozofi ce-aşteaptă
pieire.
Amurg de toamnă
pustie.
Si curcubeul frunzelor moarte.
Cu zeci de culori ce învie
Cuvinte expuse în şoapte.
Rescrie din nou începutul
Şi timpu-napoi
îl întoarce,
Să simtă sublim
sentimental,
Ce veacuri în inimă zace.
Amurg de toamnă
senină.
Cînd cerul de focuri se umple
M-atinge cu clipa ei fină
Şi sîngele-mi
arde în tîmple.
Victor Rusu
Olarul
S-a stins și ultimul olar vestit
Ce aduna din țintirime fete mari
Și târguia tot lutul la olari
Până a fost pe
viață răstignit.
Când era viu și plin de foc
Am sfătuit la un
ulcior cu vin -
L-a făurit din taină
și venin,
L-a-nzorzonat cu flori de nenoroc.
Mi-a dăruit și mie un
ulcior neterminat
Cu fața netedă și
arsă -
Era de fapt o fată prea
frumoasă
Dintr-o grămadă de pământ
uscat.
Și parcă e mai plină de
păcat
Licoarea ce o sorb din el, în vise
Mereu în somn am pleoapele deschise:
Văd sufletul
ulciorului, prin cerul despicat.
Astfel am moștenit blestemul fericirii:
Colind prin cimitire și lutul proaspăt
car -
Copil nenorocit, moștenitor de har,
Ce meșterește cupe din tainele iubirii…
Aexandra Hanganu
VIOARA
E noaptea
dezolantă
a marilor
dureri,
Şi-n ea tot curg
la vale,
Privirile de
ieri.
În vechea
locuinţă,
Ca un ecou se frânge,
Şi fără de
credinţă,
Vioară încet
plânge.
Şi lin ea
fredonează,
O tristă
melodie,
Şi sufletul
vibrează,
Şi mortul
parcă-n vie.
Ah Doamne, cât
mai plânge!
Iar lacrima-i
stropeşte pământul cel secat,
Şi se
preschimbă-n sânge,
Ce nu va fi
uitat.
Ecaterina
Gabriela Trifoi
Acasă
Azi mă plimbam, cu gândurile mele,
Pe-o pajiște de iarbă și de flori,
Erau adevăratele comori:
Narcise, ghiocei şi viorele.
Şi
printre flori se înalța o casă
Cum alta-n lume nu am mai văzut...
Ea mi-a zâmbit atunci și mi-a părut
Atât de inocentă și frumoasă!
Și emana din trupul său mândria,
Dragoste de viață şi speranță,
Căci se numea (titlu de romanță
În litere de aur) România!
Ca într-un templu am pășit, sfioasă,
Lacrimi de-argint pe-obrajii mei zâmbeau
Și florile-n grădină îmi cântau,
Căci ajunsesem, în sfârșit, acasă!
Și, în casa mea, ardea strălucitor
O tain-ascunsă-ntr-un pahar de vin,
Căci Eminescu recita divin:
„La trecutu-ți mare, mare viitor!”
„Trăiască dar Moftul român!” ne spune
Și Caragiale despre-a noastră
Țară mândră, dar cam mofturoasă,
Dar nerâzând la propriile-i glume...
Și-atuncea, îmi arăt și eu mândria,
Citind iubirea țării-n ochii lor,
Trăind și eu cu ei același dor
De țara mea, iubită România!
Ești oaza mea de dor și libertate,
Când toți ceilalți doresc străinătăți...
Cea mai frumoasă-n lume te arăți
Tu, casa mea pentru eternitate!
Vedeam, apoi, în pat, lângă fereastră,
Un înger blond, cât de profund dormea!
Și o simțeam ca pe o sor-a mea,
Atât de pură, atât de frumoasă!
Ea s-a trezit mirată, curioasă,
Cu-o inocență vie, de copil
Și, strălucind, ca luna lui april,
M-a-mbrățișat,
tăcută și sfioasă.
Și-n acea-mbrățișare am simțit-o
Tânără,
deșteaptă, românească,
Gingașă,
puternică, firească
Și-atuncea, Doamne, cât am mai iubit-o!
Și am rugat-o, draga, să îmi spună
Numele ei și cine este ea...
„Știi, România este mama mea,
Eu sunt și mă numesc Limba Română!”
Felicitari, tuturor! Multumiri, tuturor!
RăspundețiȘtergereFoarte frumoase poeziile.
RăspundețiȘtergereFilicitări pentru toţi participanţii în concurs.
RăspundețiȘtergereŢineţi-vă de poeta Renata Verejanu,
Domnia Sa aduce noroc.