Ajungând la comunicarea
dintre conștient și inconștient, unde se naște metafora, și creându-și un
timp al nemuririi, pornind de la omul „perfect, nevinovat,
paradisiac” despre care vorbea Neitzsche în Voința de putere,
deschizându-și „ochiul cunoașterii”, precum mărturisește în poemul „Tristețe
metafizică”, Lucian Blaga va concepe „un om deplin”. Omul, despre care
Poetul scria în poemul „Sat natal” că e „prietenul mic
al țărânii din sat” și
poartă acum în sine „febra eternității”. Lucian Blaga îşi înfăţişează programul
lirosofic nu în temeiul timpului abstract, ci al tuturor dimensiunilor lui: timpul
de ieri, timpul de azi, timpul de mâine. Prins în imaginea
mişcătoare a eternităţii (după Platon), timpul la care se referea Blaga nu
era atât timpul vieţii sale, cât timpul nemuririi sale, durata
căruia e măsura talentului şi importanţa mesajului pentru noile generaţii
printre care trăieşte deja nu autorul, ci opera sa.
Cercetând funcția gnoseologică a metaforei, în eseul „Geneza
metaforei și sensul culturii” (primul eseu din Trilogia culturii,
din care vom cita în acest studiu), Blaga vorbește despre omul „devenit om”
(neapărat subiect creator), deoarece „în om s-a finalizat evoluția” și dincolo
de el „nu mai e posibilă o nouă specie biologică, superioară lui”. Prin această
constatare, vorbind de „poziția centrală a omului în lume”, despre omul care
într-un fel sau altul ar fi „încoronarea de nedepășit a evoluției”, despre „destinul
creator”, – lirosoful invocă „eforturile gândirii” ale generațiilor viitoare.
Or, dintotdeauna el a fost preocupat de Omul „înzestrat cu un destin creator de
cultură (metaforică și stilistică)”, „cu sacrele sale rădă- cini abisale” și o
lansare măreață de „intenții revelatorii”.
Omul creator se lansează „în existența întru mister și revelare”, plină de primejdii, tulburătoare, dinamică și creatoare. După Blaga, „omul, silit, prin propria sa constituție spirituală, să exprime lumea concretă exclusiv prin abstracțiuni”, prin „redare indirectă, instantanee, a concretului”, creează metafora. Or, „geneza metaforei plasticizante e un moment nonistoric, care ține de geneza constituției spirituale „om” ca atare”, precum afirmă lirosoful în Trilogia Culturii. Metafora plasticizantă „ține definitiv de ordinea structurală a spiritului uman. În acest discurs, smuls din „spiritul modernităţii dramatice”, eul blagian se admiră, se prețuiește, se vrea senin și luminos, conștientizând că Dumnezeul căutat de toți e în fiecare, e în cuvânt, în gând, putând fi chiar în conștiința de sine. Pe cât te crezi Om, pe atâ- ta Îl poți cunoaște pe Dumnezeu… Dimensiunile care conviețuiesc în Lucian Blaga „într-o armonie desă- vârşită”, și care sunt rodul opțiunilor sale „poetice şi filosofice”, generează ferma conştiinţă de sine: a puterii creatoare ca putere absolută, și convingerea, tot atât de fermă că prin comunicarea continuă între conştient şi inconştient este dobândită metafora. Întruparea logosului Dumnezeiesc în metafore moderne îl ajută pe om să simtă necesitatea receptării mesajului proaspăt, nou, cu atât mai mult cu cât imaginea atinge inima înainte de a atinge inteligenţa (Michel Quenot).
Mai mult în Revista „MICUL PRINȚ”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu